Piczo

Log in!
Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.

Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
Ok, I got it
inapoi
 
No. of Votes:  1
Avg. Rating:   10   
Meter Started: Apr 15, 2007
Pisicile,ca de altfel orice alt animal de pe Pământ prezintă un anumit limbaj corporal pe care dacă ştii să îl interpretezi corect te va scăpa din numeroase situaţii neplăcute.
Dacă vei observa cu atenţie o pisică,vei realiza că aceasta în anumite situaţii are anumite posturi cu ajutorul cărora îţi vei putea face o impresia în privinţa a ceea ce simte şi ce va face în continuare.

Urechile
O pisică fericită îşi va ţine urechile ridicate,pe care le va mişca la cel mai mic sunet.Dacă însă urechile pisicii sunt date pe spate, aceasta poate însemna că este vorba de o pisică în defensivă sau speriată(urechile pliate pe spate sunt semn de supunere şi această poziţie este adoptaă de acestea atunci când nu doresc să se confrunte cu alte pisici).O pisică furioasă vaavea urechile îndreptate înspre înainte.

Ochii
Pupilele dilatate reprezintă un semn că pisica este supărată sau adoptă poziţia de apărare.
Atunci când pisica are ochii pe jumătate închişi este somnoroasă,însă dacă este cât se poate de trează atunci acesta poate fi un semn al unei boli.
Ochii larg deschişi denotă o pisicuţă veselă şi fericită.

Mustăţile
Dacă o pisică îşi ţine mustăţile aproape de faţă,poate fi vorba de o pisică supăratăsau bolnavă.O pisică fericită îşi va ţine mustăţile drepte.

Frecatul obrajilor
Dca ai o pisică care îşi freacă obrajii de tine(sau corpul) este semn că îşi marchează teritoriul.Dacă însă îşi freacă nasul sau fruntea de tine este semn de afecţiune.

Zbârlitul blanei şi arcuirea corpului
Pisica de obicei ia această poziţie atunci când este în defensivă,când se simte ameninţată- spre exemplu atunci cânde se întâlnesc 2 motani sau atunci când pisica dă „nas în nas”cu un căţel.

Coada
O mişcare nervoasă a cozii este un semn cât se poate de rău.Pisica nu este nicidecum prietenoasă şi încearcă pe această cale să ne avertizeze asupra unui atac iminent.
Coada tinută vertical,cu vârful putin curbat, indică o pisică curioasă.
Coada înfoiată este semn că pisicaste nervoasă,iritată.
O coadă perfect verticală indică o pisica fericităîn timp ce oada lăsată îndică supunere.
Inainte de a va lua un caine, trebuie să vă puneţi nişte intrebări. Asta pentru ca toti cainii au anumite nevoi care vor dura o viata. Un caine depinde de stapanul lor uman, care trebuie sa-l ingrijeasca si sa-l iubeasca. Această dependenta este rasplatita de catre caine cu un devotament neconditionat si o afectiune enorma. Un caine devine foarte repede un membru al familiei si trebuie sa fie in stare sa se conformeze cu stilul de viaţă al familiei respective. Dacă este o rasa nepotrivita, adusă în casa din greseala, si nu reuseste sa fie la inăltimea asteptarilor tale, atunci în loc de a deveni un membru iubit al familiei, va deveni o povara si o persoană non-grata. Daca ai grija şi alegi atent cainele dintre diferitele rase existente, atunci rezultatul va fi un tovarăs patruped care iti va aduce multă fericire. Persoanele cu un temperament coleric nu trebuie sa-si achizitioneze caini periculosi sau agresivi, intrucat pornirile agresive ale omului, pe care educaţional el le stapaneste, le poate transmite telepatic cainelui, iar acesta fără nici o comandă poate ataca un om sau animal. Cand veti alege un caine pentru o anumită utilitate, trebuie să fiti bine informat asupra aptitudinilor cainelui pe care il doriti si este util sa il achizitionati după ce consultati Asociatia Chinologică în vederea recomandarii unui exemplar care să fie conform dorintelor si sa se incadreze în standardul rasei. Intrucat traiti in societate, trebuie sa aveti în vedere în ce masura cainele va fi acceptat de ceilalti membrii ai familiei, de vecinii de apartament sau de curte, in conditiile in care acestia sunt de acord, este bine să faceti acest pas. Odată achizitionat cainele dorit, trebuie sa acordati o atentie deosebita actiunilor profilactice ce se executa în vederea prevenirii unor boli infectioase, pentru a proteja atat sanatatea cainelui cat şi a dumneavoastra. Indiferent de modul de intretinere, locul de odihna destinat cainelui, trebuie sa fie ales de asa maniera, incat sa evite, pe cat posibil contactul direct cu gardul dinspre strada sau cu poarta, deoarece il mentine intr-o stare permanenta de nervozitate, existand riscul sa muste pe oricine intra in raza lui de actiune. Proprietarii sau detinatorii temporari ai cainilor periculosi sau agresivi au obligatia sa inregistreze cainii la Asociatia Chinologica zonala şi sa inscriptioneze în mod vizibil, la intrarea în apartament ori pe imprejmuirea aferenta imobilului respectiv, avertismentul „CAINE PERICULOS" pe o placuta avand dimensiunile de 15-25 cm. Pentru obtinerea unor caini vigurosi, rezistenti, echilibrati din punct de vedere nervos, este necesar ca dezvoltarea lor fizica sa fie condusa prin antrenamente judicioase, progresive, in functie de varsta si de rasa. Este interzisa antrenarea cainilor în vederea dezvoltarii agresivitatii cu scopul de a participa la lupte sau alte activitati ce ar pune în pericol viata si integritatea corporala a unor persoane sau animale. Dresajul şi antrenamentul cainilor se poate realiza numai in centre special amenajate, stabilite prin hotarari de catre consiliile comunale, orasenesti, municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucuresti. Indiferent de rasa, toti cainii au nevoie de aer proaspat si   mancare, zilnic. Exercitiul fizic constituie o activitate benefica atat pentru caine, cat si pentru stapan, si nu poate fi subestimat sau neglijat. Plimbarea cainilor periculosi sau agresivi este permisa numai dacă acestia poarta botnita, sunt tinuti in lesa sau ham, si se poate realiza numai in locuri special amenajate. Cei care scot aceste animale la plimbare trebuie sa aiba varsta minima de 18 ani, sa aiba capacitate deplina de exercitiu si sa nu fi fost condamnati pentru savarsirea unei infractiuni contra persoanei. Detinatorilor sau proprietarilor de caini periculosi sau agresivi le recomandam sa isi inregistreze animalele la Asociatia Chinologica zonala, sa ii sterilizeze si sa depuna la sediul Politiei in a carei raza se afla imobilul unde este tinut cainele documentatia mentionata in OUG 55/2002. Fiecare caine va avea un carnet de sanatate unde vor fi inscrise vaccinarile efectuate, iar in cazul cainilor periculosi prevazuţi la art. 1 lit. a) din OUG 55/2002, sterilizarea acestora va fi confirmata in acest document de catre medicul veterinar care a efectuat interventia..In timpul jocului sau antrenamentului, evitati conflictele cu cainele pentru a nu da ocazia să incerce sa isi impuna propria vointa.
Perusul nimfa
Este mai mare decat perusul ondulat, are o culoare cenusie, alburie sau combinatie dintre acestea, este mai rezistent decat perusul la boli, are nevoie de floarea-soarelui in alimentatie intr-o mai mare masura. Si acesta poate vorbi, iar dupa ce perechile sau format se reproduc relativ usor.

Rosella minunata si penant si albastra
Este un perus cu un colorit deosebit, ce consta in diverse combinatii de rosu, albastru, galben si indigo. Sunt niste pasari mai sensibile, vorbesc foarte rar, se reproduc dificil. Alimentatia este similara cu a perusului, cu o prevalenta asupra semintelor de floarea-soarelui, atentie, nu din cele de culoare neagra, ci din cele vargate cenusii, care au un continut mai redus de ulei neexistand riscul distrofiei grase a ficatului.

Micul Alexander
Este un papagal verde, albastru sau galben, cu ciocul rosu si cu un inel rosu la nivelul gatului. Pasare sociabila, necesita timp indelungat pentru imblanzire. Se poate adapta sa traiasca cu alti papagali sau alte pasari, dieta consta in seminte mari, in special de floarea-soarelui.Micul Alexander se reproduce mai greu in captivitate unde s-au obtinut variante de galben si albastru. Este abundant in natura de unde, din pacate este prins in numar mare si vandut in pietele orientale la preturi foarte mici.

Agapornis
Pasarea dragostei - sunt niste papagali la care perechile se formeaza greu dar se mentin toata viata. Cand au fost aduse doua exemplare care erau pereche pentru prima data in Anglia a doua pasare a murit imediat dupa moartea primeia. De aici le-a ramas numele de inseparabilii. Sunt mai multe specii de Agapornis, si anume Personata, Fischer si Rozeicolis, pasari agresive fata de alte specii, cu un cioc foarte puternic, sectionand picioarele pasarilor din alte specii. Se reproduc usor, dar au pretentii la un cuib adanc si umed, in care e bine sa punem frunze si ramuri subtiri de salcie. Consuma mei si floarea-soarelui, precum si fructe.

Papagalul Senegal
Denumirea stiintifca este Poicephalus Senegalus   este un papagal de dimensiuni mai mari decat Agapornis semanad insa cu acesta fara a fi atat de agresiv. Are capul cenusiu, corpul verde-masliniu, pe piept avand o combinatie deosebita de portocaliu cu galben. Este usor de imblanzit, devenind chiar prietenos, incercand sa vorbeasca destul de bine.

Papagali Jako
Este cel mai bun vorbitor dintre toti papagalii cu o culoare cenusie si coada rosie (Jako erithacus), coada visinie (Jako timneh) are o talie destul de mare, masculii fiind mai voluminosi si cu capul mai bombat. Pot ajunge la performante de peste 100 de cuvinte cunoscute pe care le rosteste in context. Aceasta demonstreaza inteligenta lor deosebita. Consuma numai seminte mari, precum si carne, oase, branzeturi sau galbenus de ou. Jako este mare consumator de arahide. O problema intalnita la toti papagalii, dar caracteristica acestei specii longevive (70 de ani) este pica, respectiv deplumarea in anumite zone ale corpului cu consumul portiunii medulare a penei. Aceasta isi are ca principala cauza plictiseala dar si dieta insuficient de proteica.

Papagali jandarmi
Are un colorit deosebit de portocaliu, galben combinat cu masliniu reactionand cu niste sunete puternice, aproape violente la apropierea unui strain de colivia sa. Nu se imblanzeste, se reproduce greu in captiviate si consuma numai seminte de dimensiuni mari.
Papagalii cap de pruna
Are un colorit masliniu pe corp si un gri-albastrui metalic pe cap si gat. Celelalte caracteristici sunt similare papagalului jandarm avand dimeniuni ceva mai mari.
Familia Anabantidae
Cuprinde pesti care au o respiratie dubla, respectiv prin branhii, dar si aer atmosferic pe care il “pipeaza” de la suprafata apei, comprimandu-l intr-un labirint puternic vascularizat de unde extrage oxigenul aflat de altfel la presiuni partiale mai mari decat cel dizolvat in apa. Exemple sunt Beta splendens - pestele luptator, foarte frumos colorat, Trichogaster tricopterus si leeri   gurami mari si blanzi, Colisa lalia si chuna   gurami pitici ce nu depasesc 4 cm fiind si ei foarte pasnici, Macropodus opercularis - pestele paradis brin sau albastru cu coada rosie si un comportament putin mai agresiv. Acesti pesti sunt originari din Sudul Asiei, unde traiesc in ape murdare si acide sarace in oxigen, de unde si aceasta adaptare. Se reproduc usor, masculii fac un cuib de spuma la suprafata apei unde invita mai mult sau mai putin pasnic femela sa depuna icrele in numar de cateva sute. Icrele sunt mici, in consecinta si puii sunt foarte mici, greu de crescut in primele saptamani de viata.

Familia Poecilidae
Cuprinde pesti care au o alta particularitate si anume viviparitatea, respectiv nasc pui vii pe care daca ii prind ii consuma imediat. Puii dintr-o ponta sunt putini si mari, cu sacul vitelin resorbit complet, capabili de a se hrani imediat. Cuprinde specii ca Poecilia reticulata - guppy, cel mai cunoscut peste de acvariu la care masculul este deosebit de frumos, Xiphophorus heleri - xifo rosu, verde, alb sau negru, Poecilia shenops sau velifera - molly negru tarcat galben sau rosu, masculii avand inotatoarea dorsala foarte dezvoltata. In aceasta familie este si Gambusia afinis - peste care este folosit in combaterea biologica a tantarilor fiindca se hraneste cu larvele acestora.

Familia Ciprynide
Grupeaza pesti omnivori sau ierbivori cu solzi mari avand ca principal reprezentant carasul auriu “ Carassius auratus “ peste crescut in bazine de mii de ani in China, avand foarte multe varietati de forma si culoare, peste rezistent la temperaturi de sub 15 grade Celsius. Varietatile mai noi obtinute sunt mai termofile, adica vor apa ceva mai calda si au un necesar dietetic mai bogat in proteine. Se reproduc usor, au icre mai mari, iar alevinii (nou eclozionati) sunt destul de robusti si de usor de crescut. Puntius sau Barbus tetrazona - sumatranii sunt frumosi, vioi si cu 4 benzi verticale, existand si alte specii inrudite, cunoscut fiind conconius, peste tot vioi si robust dar mai putin deranjant pentru alti pesti decat sumatranul.

Familia Characidae
Grupeaza pesti de talie mica pretabili in acvarii, ce inoata in carduri. Reprezentanutul de seama este neonul albastru - Hyphesobricon inesi, dar si zebra - Danio malabaricus. Acesti pesti fini, sunt destul de nepretentiosi la conditiile de hranire, dar sensibili la chimismul apei din acvariu. Vor o apa moale, acida, curata si calduta. Se simt bine in prezenta plantelor pe care nu le strica deloc.

Familia Chichlidae
Sunt pesti de talie mare, cu solzi puternici, nepretentiosi la hrana si rezistenti la chimismul apei. Sunt pesti rapitori sau carnivori, agresivi in marea lor majoritate, dar se tolereaza bine in perechi caz in care se reproduc foarte usor. Au deosebita grija de pui si se poate spune ca sunt cei mai inteligenti si evoluti dintre pesti de acvariu. Un exemplu este regele lor Symsonysodon discus   cu deosebite culori de la rosu   Marlboro, la piersiciu pana la albastru cian sau verde smarald. Puii acestora, care de altfel se obtin destul de greu, se hranesc “sugand” mucusul de pe corpul parintilor.
                          IEPURI

Iepurasii sunt animale cu blana moale si fina, foarte prietenosi si foarte incantati cand li se acorda atentie – motiv pentru care sunt foarte potriviti pentru a tine companie copiilor de 6-8 ani.
Iepurii prefera sa traiasca alaturi de alte animale din specia lor, precum si alaturi de porcusori de Guineea.
Poti recunoaste un iepure sanatos dupa:
- comportamentul sau plin de viata
- blana curata, bogata si lucioasa
- ochiii atenti si clari
- nasul uscat
- urechile curate
- zona curata din jurul anusului.
Iepurele este un animal foarte sociabil si, cu putina rabdare, poti deveni usor prietenul lui. Intotdeauna sa ii vorbesti pe un ton prietenos si incearca sa il chemi mereu pe numele pe care i l-ai ales. La inceput, iepurasul este timid, asa ca pentru a-l putea convinge sa accepte mangaierea ta, atrage-l cu ceva delicios de mancare. Astfel, se va obisnui cu mirosul mainii tale si vei putea sa il mangai oricand. Cand sta intins, inseamna ca nu vrea sa fie deranjat. Intotdeauna trebuie sa te comporti cu el gentil, fara miscari bruste, pentru a nu-l speria.
Iepurele este foarte agil si are nevoie de destul spatiu in cusca lui pentru a se misca in voie. Cusca trebuie sa fie suficient de inalta, tinand cont de faptul ca de obicei iepurele se ridica in doua labute.
Iata care ar fi “trusoul” unui iepuras:
- un recipient (inoxidabil) pentru mancare si unul pentru apa (care sa fie fixate bine de cusca, pentru a nu se rasturna)
- un cristal de sare pentru suplimentarea mineralelor necesare
- un mic adapost in care sa se odihneasca si sa doarma - o asa zisa casuta a lui (este esential pentru iepuri)
- la baza custii se aseaza un asternut natural fin, special pentru animale (talas)
- o cutie pentru necesitatile iepurelui, umpluta cu nisip granulat igienic pentru pisici.
Cel mai potrivit loc pentru amplasarea custii iepurelui este intr-un un colt luminat si adapostit al camerei. Pe timpul verii, sta cu placere in spatii deschise, cum ar fi in gradina sau pe balcon. Atentie: lumina directa a soarelui poate dauna iepurelui. De asemenea, ar fi indicat sa plasezi cusca iepurelui cat mai departe de televizor sau radio, deoarece are un auz foarte fin si este deranjat de sunete pe care noi nici macar nu le auzim.
Pentru a avea un iepure sanatos si fericit, este important sa fie lasat deseori sa alerge liber, in toata camera sau apartamentul. Avand in vedere ca ii place sa exploreze tot ce e nou, ar fi bine sa stai prin preajma si sa te asiguri ca nu se raneste.
In general, nu va trebui sa petreci mult timp cu igiena iepurasului pentru ca este un animal foarte curat, care are singur grija de blana lui. Primavara, cand naparleste, este indicat sa il perii cat mai des cu o perie fina. Atentie: iepurii nu trebuie imbaiati!
Exista cazuri in care este nevoie sa i se taie gherutele periodic – ai grija sa nu cumva sa ii atingi zona vascularizata pentru ca este foarte dureros. Pentru aceasta operatiune ar fi bine sa ceri ajutorul medicului veterinar.
Dintii iepurelui cresc tot timpul, motiv pentru care este necesar sa aiba mereu la dispozitie ceva tare de ros.
Castroanele pentru hrana si apa trebuie spalate frecvent cu apa fierbinte. O data sau de doua ori pe saptamana, parte de jos a custii trebuie spalata si asternutul trebuie curatat si improspatat. O data pe luna, intreaga cusca trebuie spalata cu apa fierbinte. Nu folosi produse de curatat care contin substante caustice!
Stramosii iepurelui domestic traiau in “zone verzi” – ca urmare, iepurele este foarte incantat de orice hrana “verde”: cereale, diferite tipuri de iarba, furaje, fructe si legume proaspete. In magazinele pentru animale poti gasi hrana special creata pentru nevoile unui iepure: meniuri, batoane sau dropsuri.
Pentru a se mentine sanatos, un iepure are nevoie de o dieta cat mai variata. Intotdeauna ai grija sa aiba apa proaspata la dispozitie. Toate resturile de mancare trebuie inlaturate.
Este indicat ca iepurele sa primeasca hrana de doua ori pe zi, de preferat dimineata si seara.
                            Chinchilla      

Chinchillele sunt foarte usor de intretinut necesitind un minim de timp si investitie. Singura conditie ceruta este rigurozitatea, pentru a avea un animal sanatos care sa raspunda asteptarilor dvs. Se inteleg foarte bine cu copiii, ajungind chiar sa ii urmeze prin casa la orice miscare.
Cusca
Fiecare animal va avea o cusca proprie din sarma (asemanatoare custilor pentru pasari) cu dimensiuni minime 40x40x50 cm. Este recomandabil ca partea de jos sa fie acoperita cu talaj, din lemn de rasinoase. Talajul va fi shimbat saptamanal, astfel incit sa asiguram chinchillei un loc curat. Chinchillele se bucara sa aiba un loc unde sa se poata ascunde si sa se simta in siguranta atunci cind sunt speriate.
Hranirea
Hrana utilizata pentru chinchile este preferabil sa fie formata din concentrate, care contin aportul optim de vitamine si minerale. Concentratele se gasesc in magazinele de specialitate, contin cereale in cea mai mare parte, pot consuma aproximativ 25-30 g/zi, iar pretul lor este foarte mic. Este recomandabil ca, cel putin de doua ori pe saptamana, sa primeasca o mana de fan (foarte apreciata, in special lucerna), care ajuta la tocirea incisivilor. In cazul in care sunt hranite cu mancare cu care nu au fost obisnuite, este bine ca trecerea sa se faca treptat pentru a evita o indigestie.
Chinchila necesita apa proaspata cel putin la doua zile, care este recomandabil sa fie administrata dintr-o sticla cu apa atasata custii. Apa trebuie sa fie fiarta sau sa stea un timp (12-24 h),pentru elimanarea clorului.Daca sta mai mult de doua zile neschimbata, bacteriile care se dezvolta pot fi daunatoare chinchilei. Nu sunt recomandabile obiecte de plastic pentru hranire, apa sau joaca, intrucat e posibil sa le roada, ceea ce le poate cauza neplaceri.
Baia
Pentru mentinerea unei blani curate, stralucitoare, elastice, este necesar sa-i oferim animalului posibilitatea de a face baie in nisip. Nisipul este special, comparabil cu cel al zonelor de unde provin, fiind foarte ieftin. Baia se face seara, odata cu administrarea hranei, a apei si curatarea adapostului. Pe placa special prevezuta se pun in fiecare seara 2-5 g nisip, suficient pentru indepartarea sebunului in exces si mentinerea in bune conditii a blanii.
Reproducerea chinchilelor
Gestatia chinchillelor este de 111 zile, dupa care naste intre 1 si 4 pui, care vor sta impreuna cu mama lor pana la 7-8 saptamini, apoi in scurt timp sunt gata pentru a deveni companionii nostri, formandu-se ca animale de casa foarte blande si sociabile. varsta maturitatii se instaleaza dupa 7-8 luni, cu o perioada mai lunga pentru mutatiile genetice (Black Velvet, White, Beige etc.), care sunt si mai greu de reprodus.
Modul de atingere a chinchilei
Este recomandabil sa aveti un pui de 2-4 luni, decat un adult. Puiul va creste si se va obisnui cu persoana respectiva. Un animal adult, devine bland si sociabil uneori dupa luni de zile, necesitind multa dragoste si rabdare. Pentru o chinchilla crescuta pana la varsta adulta, fara contact permanent cu omul, e nevoie de cistigarea increderii acesteia, pentru a reusi o apropiere. Puiul insa este foarte sociabil si poate fi obisnuit de mic cu crescatorul, cu locuinta acestuia. Este de preferat ca atunci cind chinchilla vine linga tine sau se catara pe umarul tau, sa atingi usor animalul, pentru ca acestuia sa nu-i mai fie frica de tine. Odata ce unei chinchile ii este frica de om, va trebui sa treaca mult timp pentru a dobindi increderea acestuia.
Chinchila se prinde de o ureche si apoi de coada, sprijinind-o cu corpul pe celalalt brat. Daca o prinzi de corp,si nu este obisnuita, ii va fi frica pentru ca se simte strinsa. Chinchilla poate fi tinuta si pe palma sau pe ambele palme tinute alaturat. Incercati sa tineti animalul cit mai aproape de corp, pentru ca atunci animalul se simte in siguranta. Cind chinchilei ii este frica apropiati corpul acesteia de al dvs. si acoperiti-i fata cu minile.Se va simti in siguranta atunci cind nu poate vedea.
Castigarea increderii chinchillei
Chinchillele sunt de neatins in comparatie cu ciinii. Chinchilele au mindria lor care trebuie respectata. Nu vor raspunde la nume sau comanda. Nu fiti dezamagiti daca pare sa va ignore atunci cind incercati sa-i captati atentia sau sa o strigati. Este de dorit sa nu pedepsiti chinchilla, pentru evitarera unor consecinte nedorite.
Cand chinchilla are incredere in tine
Vine in apropiere cu discretie si va atinge hainele.
Se catara pe umeri sau pe cap.
Va urmareste prin casa.
Se va juca cu coada cu dvs., la fel cum se joaca o fetita cu parul ei.
Va raspunde la palmele dvs. deschise, stiind ca va fi tratata ca atare.
Calatoria cu Chinchilele
Este recomandabil sa nu calatoriti cu chinchilele intrucat le provoaca stres. Sa aveti in vedere la eventualul transport ca umiditatea sa fie cit mai redusa, temperatura sa nu fie excesiva (limite admise 4-28 C), iar soarele sau lumana puternica sa nu cada direct pe animal pentru a evita stopul cardiac.
Pentru a pastra sanatatea chinchilei
Sunt foarte rezistente, mortalitatea in ferme fiind sub 2%, dar pentru a avea o chinchilla sanatoasa va recomandam:
- lasati-le sa se odihneasca in timpul zilei
- asigurativa ca hrana si fanul sunt proaspete (fara urme de mucegai sau rancede)
- schimbati apa, daca se poate zilnic
- administrati-le fan pentru evitarea cresterii excesive a dintilor
- evitati hrana bogata in grasimi, zahar, ulei
- evitati frecventa schimbare a hranei
- evitati frecventa schimbare a mediului
- curatati regulat vasele de hrana si apa
- curatati regulat cusca
Nu cresteti chinchilla pana nu va informati cum trebuie avut grija de ea, pana nu invatati si intelege mai multe despre animal. In general cresterea acestor animale este foarte simpla si necesita minim de munca din partea crescatorului, dar aceasta trebuie facuta cu rigurozitate.
                      Hamsteri      

Hamsterul face parte din familia rozatoarelor, este de marimea unui soarece, are blana de diferite culori si este considerat unul dintre animalele de companie cele mai iubite de copii.Cresterea lor ca “soareci de casa” a inceput acum 50 de ani, in prezent numarul celor care au in grija aceste simpatice rozatoare fiind foarte mare. Hamsterii sunt animale blande, foarte sociabile, atasate fata de stapani, deloc agresive fata de copii si nepretentioase in ceea ce priveste hrana. Iar pentru cei care nu cunosc prea multe despre aceste mici rozatoare, ne-am gandit ca niste sfaturi utile sunt binevenite, mai ales pentru aceia dintre voi care vor sa aiba un hamster.
Hamsterul isi are originea pe continentul asiatic, existand mai multe rase, dintre care cinci sunt mai cunoscute. Hamsterul sirian sau auriu (Mesecritus auratus) nu este mai mare de 25 de centimetri, este nocturn si isi ocupa timpul cu rearanjarea “casei”.
Ii place sa traiasca singur si trebuie crescut separat de ceilalti frati, inca de la varsta de 8 saptamani. Hamsterul pitic rusesc (Phodopus Cambelli) traieste intre 1 si 2 ani, are intre 10-15 centimetri lungime si o greutate de 50-70 de grame.
Este un animal sociabil, de aceea e bine sa cresti o pereche - mascul si femela - iar in loc de cusca, este recomandat un acvariu de marime medie, deoarece se strecoara usor printre gratiile unui grilaj. Ii place nisipul sau pietrisul foarte fin si este foarte sensibil, de aceea trebuie crescut cu multa grija. Hamsterul chinezesc are aceleasi dimensiuni ca piticul rusesc, dar seamana mai mult cu un soricel. Trebuie crescut in pereche de acelasi sex, iar “casuta” lor - acvariu sau cusca de plastic - trebuie sa fie mare (cel putin jumatate de metru lungime si 30 de centimetri inaltime). Sunt timizi si greu de prins, dar iubitori fata de stapani.
Hamsterul alb pitic rusesc (siberian) nu depaseste 10 centimetri, are ochii proeminenti si spatele mai incovoiat decat hamsterul pitic rusesc si e bine sa-i cumparati pereche - mascul si femela. Cel mai mic dintre hamsteri este tot un “pitic” si isi are originea in centrul Asiei si Mongolia. Are doar 5 centimetri lungime (cat un deget!) si poate trai pana la trei ani si jumatate. Foarte sociabili si jucausi, acesti pitici traiesc in “familie” si le plac acvariile mari, din sticla, sau cutiile si custile din plastic.
Ce trebuie sa stiu cand cumpar un hamster?
In primul rand, magazinul “Pet house” de unde il luati trebuie sa fie curat, la fel si cusca in care este tinut de cel care il ingrijeste; varsta - intre 4 si 8 saptamani; ochii trebuie sa fie rotunzi si larg deschisi, blana moale, catifelata, nasul uscat sau putin umed. Indeplinirea acestor conditii, plus comportamentul hamsterului (nu trebuie sa fie speriat atunci cand il atingeti) - arata ca viitorul membru al familiei este sanatos.
Cusca de fier, plastic sau acvariu de sticla?
Pentru cei care au un hamster sirian - care este mai mare decat celelalte “rude” - este recomandata cusca din fier. Este usor de curatat, mai putin barele ei. Gratiile sunt importante, deoarece hamsterul roade din ele atunci cand este bolnav sau agitat, dandu-va de stire ca ceva nu este in regula. Cusca nu este buna pentru rasele mai mici, care se strecoara printre gratii. Din “locuinta” hamsterului nu trebuie sa lipseasca o roata de metal sau un tub (se stie cat ii place sa alerge in continuu in aceasta jucarie), un recipient ca o sticluta pentru apa si doua boluri mai mici pentru mancare si verdeturi. Puneti-i si cateva crengute, pe care le va roade cu placere. Acest obicei de a roade tot timpul este specific hamsterului, deoarece dintii ii cresc foarte repede si in felul acesta ii toceste.
Custile din plastic sau acvariile sunt excelente “case”, mai ales pentru speciile mai mici. Marimea lor variaza intre 40 si 60 de centimetri lungime, pot sau nu sa fie acoperite (de preferat este sa nu fie acoperite, pentru ca hamsterul sa aiba cat mai mult aer). De asemenea, aceste custi sunt mai ieftine si le puteti gasi mai usor un loc potrivit in casa, in schimb trebuie curatate mai des. Custile de fier au o placa in partea de jos, care se scoate foarte usor, se curata, apoi se pune la loc, in timp ce acvariile sau custile de plastic trebuie curatate complet, pentru ca micul rozator isi “marcheaza” teritoriul cam peste tot.
broasca rosie de padure
Dimensiuni: ajunge pâna la 8 cm lungime.
Mediu de viata: o întâlnim între 300 si 2200 m; este caracteristica faunei montane si cursului superior al râurilor; dintre broastele noastre este cea care urca la cea mai mare altitudine.
Comportament: are un mod de viata jumatate terestru si jumatate acvatic. Pe sol, prefera pajistile umede sau frunzisul padurilor. Este un animal mai mult nocturn, numai exemplarele juvenile duc un mod de viata diurn.
Hrana: este reprezentata de viermi, moluste, artropode.
Reproducerea: perioada de împerechere este foarte timpurie, uneori începând din februarie si continua de obicei pâna în aprilie, iar la altitudini mari poate întârzia pâna în iunie. Ponta, sub forma de gramezi mari se ridica la suprafata baltilor. Larvele se transforma dupa 2-3 luni, unele putând ierna în acest stadiu.
Dusmani: este vânata de serpi si pasari rapitoare si de asemenea de om.
Statut: desi nu este ocrotita, specia este vulnerabila, necesitând protectie în special în perioada de reproducere când adultii se aduna în aceeasi balta de pe suprafete mari si sunt deseori macelariti de om, care le consuma picioarele posterioare.
brotacelul
Dimensiuni: ambele sexe au ca 5 cm lungime.
Mediu de viata: pretutindeni unde gaseste apa si arbori, tufisuri sau stuf, urcând pâna la 1000 m altitudine.
Comportament: este singura broasca arboricola din Europa. Datorita coloritului de protectie nu se fereste când este descoperita si nu încearca sa fuga. Duce o viata crepuscular-nocturna, dar are si activitate diurna stând uneori pe frunze la soare si vânând insecte. Oracaie puternic în timpul noptii în perioada de reproducere.
Hrana: diferite nevertebrate, predominând formele zburatoare. Continutul stomacal examinat a cuprins coleoptere, diptere, arahnide si acarieni.
Reproducerea: locul de depunere al pontelor sunt apele mai adânci ale baltoacelor cu apa limpede si cu vegetatie. Aceasta este singura perioada din viata activa, când parasesc arborii si arbustii. Larvele sunt maslinii cu pete si reflexe aurii, înoata foarte bine si în toate directiile amintind de pesti, spre deosebire de larvele celorlalte broaste care stau mai mult pe fundul apei. Dimensiunile lor sunt de 34-44 mm si metamorfoza dureaza aproximativ 90 de zile.
Dusmani: sunt reprezentati de pasari rapitoare si serpi. Este oarecum aparat de coloritul sau homocrom care îl face nevazut în frunzisul arborilor.
Statut: specia este vulnerabila, fiind STRICT PROTEJATA; este sensibila la poluare si uscaciune. Necesita masuri locale de protectie.

broasca raioasa verde
Dimensiuni: ajunge pâna la 11 cm; masculul este mai mic decât femela.
Mediu de viata: este o specie comuna în zonele colinare si de câmpie, dar poate fi întâlnita si în zonele de deal sau mai rar montane. Populatiile cele mai numeroase se gasesc pe nisipul dunelor marine, si în stepa.
Comportament: este cea mai antropizata specie, fiind adesea observata lânga locuinta omului. A învatat sa vâneze nevertebrate care cad ametite de lumina becurilor exterioare. Suporta mult mai bine seceta decât broasca râioasa bruna si chiar (lucru exceptional pentru amfibieni) apa salmastra. Ziua sta ascunsa în galerii de rozatoare sau sapate de ea, ori în crapaturile zidurilor, iesind dupa apusul soarelui pentru a se hrani.
Hrana: este reprezentata în special de insecte si miriapode, fiind o specie folositoare.
Reproducerea: în aprilie intra în apa pentru reproducere, în balti, lacuri dulci sau salmastre, cu o salinitate destul de ridicata. Larvele se transforma în aproximativ 2 luni.
Dusmani: nu are dusmani din cauza toxicitatii tegumentului.



Statut: este nepericlitata, fiind frecvent asociata cu asezarile umane. ESTE STRICT PROTEJATA. Nu are nimic de-a face cu râia care este produsa de un acarian (Sarcoptes scabiei).

broasca raioasa bruna
Dimensiuni: masculul ajunge pâna la 8 cm, femela pâna la 13.
Mediu de viata: în regiuni umede de la 300 m în sus fara a depasi 1800 m altitudine. Poate fi întâlnita în livezi, paduri, culturi si în jurul asezarilor umane, în crapaturile zidurilor si în pivnite.
Comportament: în mod normal merge; sare doar când este în pericol. Uneori, pentru a se apara, se umfla si se ridica pe cele patru membre, devenind amenintatoare. Ziua sta ascunsa în galerii sapate cu labele posterioare, care au un tubercul metatarsal mare adaptat sapatului. Vâneaza noaptea.
Hrana: consta în melci, râme, diverse artropode dar si multe coleoptere distrugând multi daunatori ai culturilor agricole, îndeosebi coropisnite, fiind astfel folositoare.
Reproducerea: ponta este depusa prin martie-aprilie în balti, canale, santuri, si are aspectul unor siraguri lungi de 3-5 m rasucite pe plantele acvatice cu oua mici si negre dispuse pe 2 rânduri.
Dusmani: datorita tegumentului veninos are mai putini dusmani. Printre acestia se numara o specie de muste (Lucilia bufonivora) care îi paraziteaza cavitatile nazale, periclitându-i astfel viata.
Statut: este vulnerabila, în special în zonele de ses. Datorita migratiilor în masa în perioada de reproducere si a modului greoi de deplasare, unele populatii pot fi decimate de catre traficul auto. Nu are nimic de-a face cu râia care este produsa de un acarian (Sarcoptes scabiei).
Cresterea ovinelor
    Cresterea oilor în tara noastra are traditie de secole. Aceasta specie valorifica cel mai bine pasunile si fînetele, din care o buna parte se afla în zona de munte. Acesta este motivul alaturi de productia diversificata, care face din cresterea ovinelor o ramura foarte importanta a zootehniei, avînd o traditie atît de veche.

  Pregatirea oilor si berbecilor pentru monta

  La oi pregatirea pentru monta are în vedere aducerea oilor într-o satre buna de întretinere. În furajarea oilor se folosesc fînuri, grosiere, suculente, masa verde, în functie de sezon.

  Se asigura sare bulgari pentru lins si apa la discretie. La oi se recomanda întarcarea cu minimum 3-4 saptamîni înainte de monta pentru a se putea reface si a fi aduse în conditii optime de reproductie. Pentru o furajare adecvata se asigura starea de întretinere corespunzatoare executarii montei si pastrarii gestatiei viitoare. Berbecii de reproductie se vor folosi prin rotatie asigurîndu-se dupa 4 zile de activitate, 4 zile de repaus. Oile depistate pentru monta (sau însamîntate artificial) se pasuneaza separat în ziua montei pe parcele în apropierea stînei, gospodariei sau fermei. În perioada montei pasunatul se face numai pe racoare, dimineata cît mai devreme si seara tîrziu. Pentru monta naturala se repartizeaza 20-30 oi pentru un berbec tînar si 30-40 oi penjtru un berbec adult.

  Gestatia la ovine

  Gestatia la oaie dureaza 150 de zile, cu variatii de la 140-160 de zile. În prima luna de gestatie se va pastra acelasi regim de îngrijire si hranire din perioada de monta, pentru prevenirea avorturilor, foarte frecvente în aceasta perioada. În luna a 2-a si a 3-a de gestatie, nivelul de furajare poate fi mai mic cu cca. 30% fata de cel aplicat în perioada de pregatire pentru monta si de monta. Pentru o oaie de 50 kg greutate corporala, cu o productie de 4 kg lîna :

  * Vara - 10 kg masa verde, în cazul unor pasuni mai slabe se administreaza un supliment de 0 - 5 kg concentrate;

  * Iarna - 1,4 kg fîn, 1,5 kg grosiere, 2,5 kg suculente cu adaos de concentrate în perioada de pregatire pentru monta si gestatie (300-500 g/cap/zi).

  În perioada a 2-a de gestatie (lunile 4-5) se vor asigura conditii deosebite de îngrijire si furajare, data fiind cresterea si dezvoltarea fatului. Oile vor fi supravegheate permanent în perioada de gestatie; este interzisa înghesuirea lor la intrarea si iesirea din adaposturi sau padocuri, furajele vor fi de cea mai buna calitate, nemucegaite, apa nu va fi rece pentru a se evita avorturile. Cu doua saptamîni înainte de fatare se scot din furajare furajele însilozate (murate).

  Fatarea la ovine

  Cu 2-3 saptamîni înainte de fatare oile se \"codinesc\" prin tunderea lînii din jurul ugerului, de pe coada si din jurul cozii, pentru asigurarea igienei suptului si mulsului. Se pregatesc adaposturile pentru fatare realizînd un compartiment pentru oi gestante, o maternitate si un compartiment pentru mieii \"zburati\" (de la 0 - 30 zile). În maternitate se vor amenaja boxe individuale de fatare, cu dimensiunile de 1,20 m/0,6-0,8 m. Compartimentul de întretinere a oilor fatate cu miei \"zburati\" se amenajeaza în boxe comune, asigurînd pentru fiecare oaie cu mielul respectiv, o suprafata de 1,6 mp.

  Îngrijirea mieilor sugari

  În momentul fatarii se intervine pentru curatirea mucozitatilor de pe nari si bot, se taie ombilicul la 4-5 cm de abdomen si se tamponeaza cu tinctura de iod. Se ajuta apoi mieii sa suga obligatoriu în primele 3-4 ore de la fatare. Mielul se lasa sa fie lins de mama timp de o jumatate de ora. Dupa vîrsta de 8-10 zile mieilor li se administreaza în locuri special amenajate furaje concentrate (combinate) si fîn de lucerna de cea mai buna calitate. În cazul mieilor orfani sau gemeni în cazul în care oaia a murit sau nu are lapte, crescatorii vor apleca mieii la doici, fatate aproximativ în acelasi timp sau la date cît mai apropiate ori vor recurge la alaptartea artificiala cu lapte de vaca. Perioada de miel crud dureaza de la 0-7 zile, cea de miel mijlociu de la 7-30 zile, iar cea de miel zburat de la 30-65 zile.

  Întarcarea mieilor

  Se face în functie de rasa, vîrsta si greutate corporala si destinatia pe care o primesc mieii (pentru prasila sau îngrasare). Se recomanda ca întarcarea mieilor sa se faca treptat timp de 4-5 zile; mieii se vor tine izolati de mame peste noapte, iar dimineata oile se mulg. În zilele urmatoare mieii se lasa cu mamele cîteva ore în timpul zilei,dar oile se mulg seara, în felul acesta se diminueaza stresul de întarcare.

  Cînd întarcarea mieilor se face brusc, mieii prezinta o stare de indispozitie, slabesc si uneori se pot îmbolnavi.



  Norme de crestere a tineretului ovin

  În ce priveste furajarea pentru un miel de 65 de zile, la întarcare avînd o greutate medie de 15-17 kg, prevazîndu-se a înregistra un spor de 170 g/zi, se recomanda tinînd seama de sezon, urmatoarele cantitati de furaje zilnice :

  * Vara - 2 kg masa verde, 80 g nutret combinat si 2 g sare;

  * Iarna - 0,5 kg fîn, 80 g nutret combinat, 2 g sare si apa 0,5 l (apa e bine sa fie la discretie).

  Pentru tineretul de reproductie (3-18 luni) la grupa de greutate 20-45 kg este necesara cantitatea de 6,5 kg masa verde vara sau 1 kg fîn 0,5 kg grosiere, 2 kg suculente si 80 g furaj concentrat pe timp de iarna. La aceasta se adauga 5 g sare/zi, indiferent de sezon , care ca si apa, este bine sa fie asigurata la discretie, adica se vor asigura bulgari de sare pentru lins.

  Îngrasarea ovinelor

  În fermele mari, specializate pentru îngrasare se practica îngrasarea intensiva pe gratar fara scoatere la pasunat, folosind furaje fibroase, grosiere si concentrate. Mieii (în general masculii) se introduc la îngrasare la greutatea de 12-14 kg/cap, prevazîndu-se un spor de 250 g/zi, asigurîndu-se în final greutatea de 45 kg, dupa o perioada de 100-110 zile, cu un consum de furaje de 4,3 UN/kg spor. Înainte de livrare pentru carne tineretul îngrasat se tunde, obtinîndu-se în medie 1-1,5 kg lîna/cap. În cazul în care îngrasarea se face în mod traditional , într-o prima etapa berbecutii supusi îngrasarii se mentin pe pasune circa 90 zile, asigurînd 7-8 kg/zi masa verde de cea mai buna calitate, iar într-o a doua etapa se face finisarea, în timp de 50 de zile, perioada în care se exclude pasunatul; animalele se mentin la grajd si se furajeaza cu : 1 kg fîn, 1 kg grosiere, 2-4 kg suculente si siloz/zi, asigurînd pe întrega perioada de 50 zile 4-5 kg concentrat P.V.M. Sarea si apa se asigura la discretie prin bulgari de sare pentru lins si apa curata la jgheaburi. Pentru îngrasarea oilor se foloseste acelasi sistem industrial asigurînd necesarul de furaj în functie de greutatea animalelor, iar în sistemul traditional, în gospodaria familiala se asigura zilnic 3 - 3,5 kg fîn si 0,2-0,3 kg nutret concentrat/cap/zi. În cazul îngrasarii pe pasune, aceasta trebuie sa asigure minimum 8-10 kg masa verde/cap/zi.

  Hranirea si îngrijirea ovinelor adulte

  În gospodariile crescatorilor oile în timpul iernii se cresc în ngeneral în adaposturi speciale, cu exceptia unei parti de crescatori în anumite zone ale tarii care practica transhumanta, cu o traditie foarte veche pierduta în negura vremii. Marimea turmelor se stabileste în functie de suprafata pasunilor si de cantitatea de masa verde ce se obtine pe aceste pasuni. În conditiile tarii noastre oile se pot pasuna 6-7 luni/an. Oile care se urca pe pasunile alpine pot pasuna circa 2-3 luni. Trecerea de la perioada de stabulatie la consumul de furaje verzi prin pasunat se face treptat, de la 1-2 ore în prima zi, pîna la pasunarea si furajarea exclusiva pe pasune, cu masa verde, dupa circa 12 zile de la iesirea din stabulatie. Pasunatul este bine sa se faca dupa ce se usuca roua, sa fie facut rational, pe parcele; numarul de oi pe o parcela se stabileste în functie de suprafata si productia de masa verde asigurata. Oile nu se tin mai mult de 5-6 zile pe o parcela, care se lasa apoi libera circa 20 zile pentru regenerare si se poate refolosi cînd iarba ajunge la minimum 8-10 cm.
Liliecii alcatuiesc ordinul Chiroptera (de la kheir, “mana” si pteron, “aripa”) si sunt singurele mamifere capabile de zbor sustinut. Sunt impartiti in doua subordine: Megachiroptera (liliecii mari sau mega liliecii), care contine cele 170 specii de lilieci de fructe din familia Pteropodidae, si Microchiroptera (liliecii mici sau micro liliecii) , care cuprinde restul liliecilor, aproximativ   800 specii in 18 familii, mult mai multe decat in orice alt ordin de mamifere in afara de rozatoare, iar liliecii chiar le intrec   numeric.


Distributia
Liliecii se gasesc peste tot in lume inafara de zona arctica, Antarctica si cateva insule izolate din ocean. Toti liliecii mari si unele familii de lilieci mici traiesc numai in emisfera estica, alti lilieci mici – in cea vestica si foarte putine familii au raspandire globala. Se considera ca liliecii au aparut intr-un climat cald, probabil la inceputul Eocenului (cea mai veche fosila de liliac are aproximativ 60 de milioane de ani) si centrul raspandirii lor raman zonele tropicale si subtropicale.   Membrii a 4 familii, toti facand parte din ordinul Microchiroptera, traiesc in regiuni temperate, si numarul speciilor scade pe masura ce zona respectiva este mai aproape de poli. Numai membrii   a 2 familii ajung in regiunile subarctice dar si acestea numai vara.



Marimea

          Megaliliecii cuprind cei mai mari lilieci cunoscuti ca “vulpile zburatoare” din Africa, India si Australo-Malaiezia, numiti asa din cauza boturilor lungi , asemanatoare cu ale vulpilor. Sunt cunoscuti si ca “liliecii de fructe “ datorita hranei bazata pe fructe, au ochi mari si urechi mici spre deosebire de cei care mananca insecte care au capetele mai plate si excrescente complexe in jurul narilor si gurii. Cel mai mare liliac este Pteropus (anvergura aripilor de 1,7m si lungimea de 45 cm ), care traieste in sudul Asiei, in Java . Desi multe specii de megelilieci sunt mai mici   decat cei mai mari microlilieci , impartirea in ordine se face pe baza formei dintilor si a diferentelor de schelet . Cel mai mic liliac , Craseonycteris thonglongyai (“liliacul cu nas de porc”), are 2,9-3,3 cm lungime , anvergura aripilor de 15 cm si greutatea de 2 g   . Diferentele dintre cele doua subordine sunt de fapt suficiente ca sa sugereze ca au origini evolutionare diferite, cei din ordinul Megachiroptera fiind aparuti mult mai recent decat ceilalti.

        Aripile liliecilor sunt facute din doua membrane de piele intre care se afla tesuturi elastice si muschi (patagiumul), intinse intre cele 4 degete foarte lungi ale fiecarei maini si mambrele posterioare. Degetul mare este liber si are o gheara, care este folosita in special pentru miscare si pentru a manevra hrana. Liliecii îsi folosesc picioarele cu 5 degete cu gheare in special pentru a atarna de peretii pesterilor. Multi le folosesc ca sa se miste in jurul culcusului si chiar sa fugareasca prada pe pamant. Liliecii vampiri au picioare puternice si degete lungi, care le permit sa fuga si sa sara repede pe pamant .



Zborul si ecolocatia



        Dintre vertebrate, numai pasarile si liliecii zboara cu adevarat. Spre deosebire de majoritatea pasarilor, liliecii pot zbura la viteze reletiv mici cu manevrabilitate extrema. Aripa este o membrana subtire care este prinsa în partea din fata de oasele foarte alungite ale mambrului anterior si al doilea dege , iar in spate de al treilea , al patrulea si al cincilea deget, care sunt mai mici. Aceasta structura le permite liliecilor sa varieze convexitatea aripilor si in acest mod sa varieze forma aerodinamica.

        Toti liliecii din subordinul Microchiroptera se orienteaza si se hranesc cu ajutorul ecolocatiei. Aceasta este emisia de vibratii de sunete cu frecvente inalte care sunt reflectate inapoi ca ecouri in urechile liliacului dinspre suprafetele inconjuratoare, indicand pozitia, distanta relativa si chiar natura obiectelor din mediu - cam ca un sonar. In acest fel microliliecii “vad” acustic, ceea ce le permite sa se orienteze in intuneric complet. Proprietatile fizice ale sunetelor emise variaza in moduri caracteristice in functie de specie. Sunetele se formeaza in laringe si la diferite specii sunt emise prin gura sau nari.

        Spre deosebire de acestia, liliecii din subordinul Megachiroptera folosesc vederea mai mult decat acustica. Doar un singur gen si-a dezvoltat un macanism de ecolocatie, care implica emisia de “clicuri” care se pot auzi si este folosit numai când liliecii zboara in intuneric. Ochii acestora   sunt si mai mari decat ai microliliecilor. Nici un liliac nu este totusi in intregime orb si chiar cei care folosesc ecolocatia folosesc uneori   repere vizuale mari pentru a-si gasi drumul in timpul zborului.



Comportament



        Cu mici exceptii toti microlliecii sunt nocturni. In tompul zilei se odihnesc in locuri variate cum ar fi pesteri, crevase, scorburile copacilor, sub pietre sau in cladiri. Uneori stau in locuri expuse pericolelor; unele specii mai mari din subordinul Megachiroptera   atarna de crengile pomilor cu capul in jos, in grupuri imense. Faptul ca sunt nocturni le da liliecilor multe avantaje, cum ar fi competitia redusa pentru insecte si alte feluri de hrana, prezenta unui numar mai mic de inamici si protectie impotriva caldurii excesive si a deshidratarii la care acestia sunt foarte sensibili din cauza suprafetei mari a pielii raportat la marimea lor.  

        O mica parte din specii traiesc solitar dar majoritatea sunt sociabili. Numarul indivizilor existenti intr-un grup variaza de la un singur mascul si 12 femele la zeci de mii sau chiar milioane. Asocierile dintre diferite specii sunt obisnuite printre liliecii care folosesc drept adapost pesterile.

        Unele specii din zona temperata sunt migratoare intr-o anumita masura si au fost inregistrate deplasari de aproape 1600 de km intre locurile in care isi petrec vara si cele in care isi petrec iarna. Alti lilieci zboara pânã la 40 de km sau mai mult in fiecare zi intre locurile de hranire si cele de odihnit, dar majoritatea zboara in zone mai apropiate de casa.

            Marea parte a liliecilor sunt insectivori si isi pot prinde prada din zbor sau sa caute insecte care stau pe frunze sau pe alte suprafete. Majoritatea liliecilor din   subordinului Megachiroptera si multe dintre speciile de “lilieci cu nasul in forma de frunza” din America tropicala (numiti asa din cauza cutelor de piele care se gasesc in jurul nasului) sunt fructivori. Altii mananca bucati de flori sau extrag nactarul de la plantele cu flori cu ajutorul limbilor foarte lungi contribuind la polenizarea incrucisata a plantelor. O parte a   “liliecilor cu nasul in forma de frunza”, mai mari si membrii unei familii eurasiene sunt carnivori sau omnivori; mananca mici amfibieni, soparle, pasari, soareci si chiar alti lilieci, pe langa insecte si fructe. Rude apropiate ale “liliecilor cu nasul in forma de frunza” sunt adevaratii vampiri din America tropicala , care se hranesc numai cu sange din ranile pe care le fac animalelor cum ar fi gaini, vite , cai, porci si , uneori, oameni. Cel putin trei specii mananca si pesti mici , pe care ii prind zburand deasupra apei cu membrele posterioare in apa.



Inmultirea



        Perioadele de gestatie la lilieci sunt relativ lungi, fiind cuprinse intre 44 de zile si 8 luni la diferite specii. Foarte putini nasc mai mult de un pui pe an ; acestia sunt foarte mari la nastere, cantarind 12-43% din greutatea mamei, comparativ cu aproximativ 8% la mamiferele de aceeasi marime care nu zboara si   se maturizeaza incet. La inceput sunt neajutorati, dar au gheare si dinti puternici cu care se agata de burta mamei; sunt ingrijiti intre 1 si 3 luni, timp in care invata sa zboare si sa se hraneasca.Ciclul reproductiv al majoritatii speciilor este asemanator cu al mamaiferelor , dar exista si exceptii. Cele mai interesante sunt cateva specii din zona temperata care hiberneaza in timpul iernii. Copulatia are loc in perioada dinaintea hibernarii, si sperma este retinuta in corpul femelei in timpul hibernarii; fertilizarea are loc când ovulul este eliberat din ovar dupa ce liliecii se trezesc, primavara. Aceasta este numita fertilizare intarziata. O varianta a acesteia poate fi observata la un gen din Europa, la care copulatia, ovulatia si dezvoltarea de la inceput e embrionului au loc in ordine normala chiar inainte de hibernare, dar dezvoltarea embrionului este oprita   inainte de a se atasa la uter. Embrionul ramane liber si nedezvoltat pana când mama iese din hibernare. Aceasta este numita implantare intarziata.

        Numarul mare al liliecilor, in ciuda faptului ca se nasc putini pui, este datorat mai ales longevitatii lor. Unele specii mai mari de lilieci din subordinul Megachiroptera si liliecii vampiri au supravietuit in gradinile zoologice peste 20 de ani. Dintre liliecii car au fost prinsi si apoi eliberati multi au fost recapturati dupa ani de libertate. Recordul in materie de varsta este un specimen recuperat la 31 de ani dupa ce a fost marcat si apoi eliberat in SUA.



Ecologia



        Liliecii insectivori sunt considerati in general ca fiind de folos pentru oameni si multe specii au un rol important in polenizarea plantelor si raspandirea semintelor. Din cauza marimii si numarului lor, liliecii care mananca fructe din eurasia pot fi daunatori pentru economie când invadeaza livezile, dar poate ca cel mai negativ efect al liliecilor este faptul ca transmit animalelor domestice boli, in special turbare. Aceasta este o problema des intalnita la tropice unde epidemia de turbare la vaci pornita de la muscaturile liliecilor-vampiri infectati a omorat cirezi intregi.

        Majoritatea liliecilor sunt sensibili la anumite insecticide cum ar fi DTT pe care le ingurgiteaza prin intermediului “lantului de hranire”.O parte a populatiei de lilieci din SUA a fost afectata nagativ; trei dintre speciile de pe lista celor aflate in pericol de disparitie au suferit din cauza pesticidelor folosite in agricultura.
Delfinii traiesc, in grupuri, in toate oceanele lumii dar ei se gasesc in mod special in Oceanul Atlantic si cel Pacific. Desi isi petrec foarte mult timp in ape, delfinii sunt nevoiti sa iasa la suprafata pentru a respira.

» Corpul lor este alunecos si are culoarea gri. In Oceanul Pacific traiesc delfinii pestriti care se deosebesc de ceilalti datorita faptului ca au niste pete pe ei.

» Lungimea unui delfin la maturitate depaseste 1,2 metri dar poate fi si mai lung. Cantaresc intre 60 si 600 de kg.
» Cel mai mare delfin se numeste ORCA si i se mai spune balena ucigasa. Poate atinge 10 metri lungime dar si o greutate de circa 7 tone. Desi este atat de imensa, Orca poate atinge viteze de 45 km/h. Acesti delfini mai sunt numiti si "lupii marilor". Se hranesc cu pinguini, pesti, lei de mare dar si cu alte vietati. Femelele conduc vanatoarea si ataca primele apoi masculii sunt cei care dau lovitura de gratie vanatului. Sunt adevarati ucigasi.

» Delfinii inoata repede ceea ce ii protejeaza de posibilii pradatori. Sunt foarte protectori unii cu ceilalti. In cazul in care sunt atacati de pradatori formeaza manunchiuri de mai multi delfini pentru a se putea apara mai bine. Cand o femela este pe cale sa nasca, pentru a o proteja, ceilalti delfini fac un zid in preajma ei, de jur in prejur.

» Se hranesc, in deosebi noaptea, cu pesti si cu calmar. Isi folosesc sonarul pentru a descoperi pestii ascunsi in nisip. Delfinii sunt vanatori extraordinari. Pot sa survoleze chiar si apele putin adanci si pot ataca chiar si animalele care stau pe marginea apelor. Cand ataca in haita pastreaza liniste. Sunt iuti si agili. Cand vad mai multi pesti intr-un loc ii aduna in bancuri foarte restranse, dupa care inhata pestii unul cate unul.


Alte informatii
» Delfinul are intre 12 si 200 de colti si nu isi pierde nici unul pe intreaga durata a vietii.
» Sunt considerati foarte destepti. Comunica folosind ecolocatia, ceea ce inseamna ca primesc inapoi sunetele pe care le produc dar le si aud pe cele produse de alti delfini. Astfel suntele care le emit ei se lovesc de animalele sau obiectele din fata lor si apoi revin inapoi si sunt transmise la creier. Asa isi dau seama ce este in fata lor.
» Poate sari din apa si pana la 6 metri.
» Delfinii pot privi cu un ochi intr-o parte si in acelasi timp cu celalalt ochi privesc intr-o alta directie.
» Nu se sperie de furtuni deoarece le place foarte mult in mare agitata.
» Sunt foarte jucausi. Jocurile ocupa mult din timpul delfinilor.
» Delfinii sunt neobisnuit de prietenosi cu oamenii si sunt interesati de actiunile pe care acestia le fac. Oamneii de stiinta considera ca legatura dintre om si delfin poate creea o punte de comunicare intre noi si lumea de sub ape.
Crocodilii au descendenti inca de acum 240 de milioane de ani. Pana in prezent se cunosc 23 de specii de crocodili. Toate apartin familieie Crocodylidae. Crocodilul mascul poate atinge si peste trei metri lungime in timp ce femela rareori depaseste doi metri. Exista si unele cazuri, de crocodili uriasi care pot atinge 5 sau 6 metri lungime (crocodilul de apa sarata). Atata masculul cat si femela traiesc aproximativ 15 ani. Crocodilii traiesc in regiunile tropicale din Africa si Australia in timp ce Aligatorii traiesc numai in America de Sud si America de Nord. Nu traiesc deloc in Europa.


Nasterea si dezvoltarea puilor
» La patru saptamani de la imperechiere femela depune ouale iar dupa trei luni pui fac primii pasi. Cuiburile in care sunt depuse ouale sunt facute pe malurile raurilor, pe plaje, aproape de apa pentru ca puii sa fie bine protejati de atacatori. Femela isi foloseste toata energia pentru a-si apara puii. Femela depune intre 30 si 60 de oua, apoi camufleaza cuibul. Petrece putin timp acolo pentru a nu atrage atentia pradatorilor care ar putea manca ouale.
» Dupa 3 luni femela verifica cuibul. Puii ies din oua. Au intre 85 si 115 grame. Sunt victime ale ratonilor sau coatilor care ii pot manca usor in momentul cand ies din oua. In general s-a constatat ca numai 10% - 15% din pui supravietuiesc. Cand ies din oua puii au o rezerva de hrana pentru 4 luni. Pentru ai proteja la inceput femela ii cara adeseori in gura. La inceput puii sunt neindemanatici in apa, dar stau aproape de mama lor. Cand se indeparteaza pot fi in pericol deoarece pot fi prada usoara pentru animalele din rau. Cresc lent, cu doar 25-30 cm pe an. La 3 ani vaneaza pesti mici si insecte, care devin principala lor sursa de hrana.

» La varsta de 8 ani pot atinge deja 2 metri lungime. Se hranesc cu pesti mari, broaste, pasari, serpi si chiar cu animale terestre care traverseaza raul sau care se adapa pe marginea raului. La aceasta varsta pot ataca si oameni. Ataca prada imediat dupa ce aceasta a intrat in apa, urmandu-si instinctul de a ataca. Crocodilul sfasie efectiv prada prin rasucire apoi inghite bucatile intregi, nemestecate. Daca raul este traversat de o turma de antilope, puilor le este greu sa captureze ceva astfel ca depind de hrana pe care si-o procura de la prazile obtinute de crocodilii dominanti. Oamenii se tem de ei iar braconierii ii vaneaza.


Alte informatii
» Pe uscat crocodilii sunt mai lenti decat in apa. Narile se afla in partea de sus a botului pentru a putea respira in apa iar ochii care sunt foarte sensibili la obiecte au o membrana transparenta care ii protejeaza sub apa. La rasarit crocodilii urca pe mal unde se odihnesc si se incalzesc la soare. In Australia crocodilul este specie protejata iar vanarea lor este interzisa prin lege. Ei sunt considerati foarte importanti pentru balanta ecosistemului.
Felinele mari
  Probabil cele mai reuşite prădătoare din lumea animală, aceşti ucigaşi   înverşunaţi şi rapizi, atacă prin surprindere sau capturează victimele după o goană îndelungată.Printre felinele mari, deosebim şase specii, după cum urmează: leul, jaguarul, tigrul, pantera de zăpadă şi ghepardul, care este încadrat într-un gen aparte. Mulţi consideră că irbisul (din genul Panthera) face parte din grupa felinelor mari, dar în realitate această specie nu este înrudită cu cele menţionate.Cu excepţia jaguarului, care trăieşte în America de Sud, celelalte specii se găsesc în Africa şi în Asia. Felinele au apărut pe pământ în urmă cu 25 de milioane de ani. Primul şi poate cel mai recunoscut reprezentant al lor avea colţi (canini) de peste 20 de centrimetri lungime. Aceste animale uriaşe se parecă vânau ierbivore mari, pe care le sfâşiau cu ajutorul colţilor. Între felinele menţionate există şi numeroase deosebiri. De exemplu, leul, tigrul şi pantera au obiceiul să urle, în timp ce irbisul şi ghepardul nu. Majoritatea felinelor mari se lungesc întinse pe pământ, în vreme ce pantera de zăpadă stă ghemuită în timpul hrănirii. Cu excepţia ghepardului, ghearele felinelor pot fi retractate sau scoase în funcţie de necesităţi. Toate felinele mari sunt prădătoare: pentru supravieţuire sunt nevoite să vâneze animale vii sau să caute hoituri. Cele mai multe specii stau la pândă pentru a le vâna. În timpul vânătorii umblă în vârful labelor cu ghearele retrase, atingând solul doar cu perniţele (plantare şi palmare). De obicei se furişează cu grijă în apropierea victelor, apoi cu ajutorul muşchior puternici ai membrelor posterioare şi ai spateluise aruncă brusc asupra animalului. După ce au prins şi au doborât prada, o omoară, zdrobindu-i vertebrele cervicale printr-o muşcătură puternică, sau acoperindu-i cu gura orificiile nazale şi gura până ce animalul se sufocă. Cele mai multe feline vânează singure, în schimb leii vânează în grup – aplicând o strategie foarte eficientă.
Unul sau doi dintre membrii grupului sperie victima aleasă, gonind-o spre cei care stau la pândă. Leul – singurul dintre felinele mari care duce o viaţă socială propriu-zisă. Trăieşte în grupuri numite haite. Câte o haită este compusă din cel mult 12 femele înrudite şi cel mult 5- 6 masculi. În grup, masculul cel mai mare şi cel mai puternic este stăpânul şi tatăl celor mai mulţi dintre pui.
Masculul este mult mai mare decât femela, capul şi gâtul fiind acoperit de o coamă deasă, datorită căreia pare şi mai mare şi mai impunător. Coama îi protejează totdată gâtul în cazul în care se ajunge la lupte pentru apărarea teritoriului. Prada pentru întreaga haită este capturată de femele. Ele sunt mai uşoare şi aleargă mai repede. Hrana lor este foarte variată, de la zebră şi bivol, până la şoareci.Femelele haitei uneori dau naştere la 3- 4 pui pe care-i cresc împreună. Puii consumă doar pentru prima oară carne la vârsta de trei luni, dar ei sug lapte şi în următoarele trei luni.

Cea mai mare felină
Tigrul este cea mai mare dintre felinele mari. Are mai multe subspecii, toate fiind ameninţate cu dispariţia. Tigrul siberian, cea mai mare felină din lume, poate atinge o greutate de 300 de kg. Trăieşte în regiunile nordice ale Rusiei, fiind protejat de un strat adipos subcutanat împotriva frigului din timpul iernilor aspre. În locul în care trăieşte hrana este puţină, motiv pentru care acest vânător solitar este nevoit să cutreiere distanţe mari pentru a găsi o pradă. Blana groasă este de culoare galben-roşcată – deseori mai deschisă decât la alţi tigri, având şi mult alb pentru a se contopi mai bine cu peisajul siberian înzăpezit.Cea mai răspândită şi cunoscută subspecie este tigrul indian sau bengalez. Masculii trăiesc solitar şi îşi apără teritoriul de intruşi. Femelele însă preferă şe se cupleze cu masculii sau cu alte femele. La fel ca şi majoritatea felinelor mari şi tigrii îşi marchează teritoriul cu urină, dar îi atenţionează pe confraţii săi asupra prezenţei sale şi prin urmele lăsate de gheare pe scoarţa copacilor. Tigrul este un animal foarte puternic; este în stare să coboare animale mult mai mari decât el, cum ar fi bivolul sălbatic. După ce a capturat şi a omorât victima, o târăşte într-un loc retras, adesea lângă apă şi zile la rând se hrăneşte din ea. Resturile le acoperă cu crengi şi le supraveghează până I se face foame din nou. Vânătorea este epuizantă, de aceea tigrul îşi petrece 80 % din timp odihnindu-se. Vânează noaptea la adăpostul întunericului, furişându-se încet în apropierea   pradei. De obicei în zori şi spre seară îşi face toaleta, lingându-şi blana la fel ca pisica de casă. Spre deosebire însă de aceasta, tigrului îi place apa, scălzându-se des în lacurile din apropiere.
Prădătorul ascuns
Pantera (sau leopardul) este cea mai răspândită dintre toate felinele mari. Succesul în evoluţie îl datorează faptului că se adaptează foarte bine la diferite condiţii de mediu şi hrană. Este un animal elegant. Corpul său zvelt este acoperit de un păr lucios, împodobit cu rozete, pete sub formă de discuri. Pantera neagră nu este o specie aparte, ci doar o variantă de culoare, corpul ei fiind deasemenea acoperit cu pete sub formă de rozete, dar acestea nu prea se observă. Este răspândită mai ales în Asia de sud-est, unde se confundă foarte bine cu vegetaţia de sol abundentă din păduri. Este mai agresivă decât celelalte pantere.Pantera este specia care duce cea mai retrasă   viaţă dintre felinele mari. Este foarte greu de găsit. Atât femela cât şi masculul sunt ucigaşi înnăscuţi şi consumă o hrană mult mai variată decât restul felinelor – printre altele gazele, şacali, struţi, facoceri, ba chiar şi ţestoase. Se odihneşte cu plăcere printre crengile unor copaci înlţi, sau în locurile mai retrase ale pădurilor, unde îşi poate efectua toaleta în linişte. Pantera de zăpadă trăieşte în regiunile cu climat rece, la 3.000- 4.000 de metri deasupra nivelului mării, dar în timpul iernii coboară puţin mai jos. Vânează noaptea, în special mamifere mai mici decât iepurele, dar şi mai mari decât gazelele. Tălpile mari, membrele anterioare scurte, precum şi musculatura toracică puternică o ajută la efectuarea salturilor de pe o stâncă pe alta. Coada lungă ajută la echilibrului. Neofelis nebuloasa seamănă cu felinele mari, dar nu este înrudită cu pantera. Nu urlă. Specialiştii consideră că ar fi veriga lipsă în lanţul care face legătura între felinele mari şi mici (de exemplu aceloţii).

Craniul panterei
Privind din faţă craniul unei pantere, putem observa că ochii sunt orientaţi înainte, ceea ce îi permite vederea în spaţiu. Caninii foarte lungi o ajută la imobilizarea şi uciderea victimei. Craniul irbisului este mult mai mic, cavitatea bucală are o deschidere mai mică decât la panteră. Craniul lui Neofelis nebuloasa este şi mai mic, dar caninii sunt mai mari.Jaguarul este foarte rar şi duce o viaţă ascunsă. Îndrăgeşte pădurile mangrove ale Americii Centrale şi de Sud. Corpul este robust, coloritul asemănător cu celal panterei şi la fel ca acasta, este un vânător desăvârşit. Nu este suficient de rezistent pentru a-i goni prada pe o distanţă mai mare, succesul lui constă mai mult în răbdare şi forţă. Se hrăneşte cu animalele care trăiesc în pădurile mangrove, cum ar fi leneşul sau porcul de apă. Muşcătura jaguarului este deosebit de profundă.
Maxilarele puternice şi relativ scurte penetrează cu uşurinţă ţesuturile, zdrobeşte şi mestecă foarte bine oasele şi restul ţesuturilor vii. Vânează de obicei noaptea, la fel ca celelalte feline mari. Străbate mai mulţi kilometri pentru a găsi hrană, urmărindu-şi victima chiar şi în apă. Uneori consumă peşte şi ţestoase.
Ghepardul este cel mai rapid mamifer terestru. De obicei aleargă cu o viteză de 80 km pe oră după gazele şi antilope, dar dacă este necesar, poate atinge 110 km/h, pe distanţă scurtă. Dacă prada reuşeşte să obţină un avantaj de cca. 20s, ghepardul renunţă la ea.Dacă îşi ajunge din urmă victima sare la ea şi o împiedică. În cazul animalelor mai mari, aplică o lovitură rapidă cu picioarele din faţă în zona fesei sau în flanc. Când victima a ajuns la sol, o imobilizează şi îi înfige ghearele în gât; în final o tranşează şi o mănâncă pe loc.Ghepardul nu consumă decât prada capturată de el, neluând în seamă hoiturile chiar dacă acestea sunt proaspete. Este un animal timid, fricos. Dacă apare o felină mai mare decât el, de exemplu un leu, renunţă la pradă, fără a se împotrivi.Puii de ghepard sunt ameninţaţi de multe pericole, de multe ori cad victime leilo, panterelor, sau altor prădătoare, iar acestea nu ratează nici o ocazie să-i atace.Uneori alţi gheparzi pot să le pericicleze viaţa. Un mascul dornic de a se împerechea cu o mamă ghepard o poate lua “ostatecă”, timp în care puii rămaşi singuri pot muri de foame. Plânsul puilor înfometaţi poate atrage atenţia unor prădători, care nu le vor cruţa viaţa.la fel ca celelalte feline mari, şi gheparzii sunt pe cale de dispariţie.azi se mai găsesc doar în savanele din Africa de Est şi de Sud. Datorită modului în care vânează, au nevoie de teritorii mari, şi pentru că omul le reduce din ce în ce mai mult mediul de viaţă, numărul gheparzilor este în scădere.

Cum aleargă ghepardul?
Membrele lungi, subţiri ale ghepardului se leagă de trunchi cu nişte articulaţii laxe, astfel încât aleargă cu paşi mari. La aceasta contribuie şi constituţia fină, coloana vertebrală flexibilă şi mobilitatea şoldului şi a umărului.În timpul alergării toate cele 4 membre sunt ridicate de pe sol, în timp ce îşi menţine echilibrul cu coada întinsă. În faza următoare unul dintre membrele posterioare atinge solul. Cu celălalt membru posterior îşi ia din nou avânt şi se ridică în aer cu corpul întins. În final, unul din membrele anterioare atinge solul, apoi şi celălalt, după care animalul se ridică în aer cu membrele adunate sub corp.  

Ameninţaţi cu dispariţia
Un jaguar sănătos, matur, nu are de ce să se teamă în junglă. Poate doar un şarpe boa, sau omul ar putea reprezenta un peircol pentru acesta. Băştinaşii junglelor din America de Sud mai omorau din când în când câte un exemplar, dar îi respectau şi nu îi măcelăreau pe capete. Mai târziu oamenii au început să-i vâneze fără milă, pentru blana lor şi cu toate că în zilele noastre valorificarea blănurilor de jaguar este interzisă în întreaga lume, comerţul la negru este încă în floare. Pe lângă aceasta, numărul pădurilor neatinse în care jaguarul ar putea trăi este din ce în ce ma mic.
Pahidermele sunt mamifere erbivore masive, cu pielea foarte groasa, acoperita de putin par, cu pantecele voluminos si cu copite, iar rinocerii - avand, in plus, unul sau doua coarne pe frunte - sunt membri ai acestei mari familii din lumea animalelor.


La randul sau, aceasta specie este impartita in doua mari grupuri: unul raspandit pe continentul african, iar celalalt - in Asia. Rinocerii sunt - ca si caii sau tapirii - animale imparicopitate (adica au un numar impar de “degete”), spre deosebire de paricopitate (porci, camile, girafe, caprioare, antilope), ale caror copite sunt impartite in doua, chiar la mijloc. Desi sunt animale foarte mari si au putini dusmani naturali, numarul rinocerilor este intr-o scadere continua, fiind vanati de sute de ani cu cruzime, abia in ultimul timp luandu-se masuri mai severe impotriva exterminarii acestora.

Dupa elefanti, rinocerii albi sunt cele mai mari animale terestre de pe Pamant, corpul lor depasind la maturitate lungimea de 4 metri. Iar masculii din aceasta rasa pot cantari chiar si peste 3,5 tone (adica 3.500 de kilograme!). Rinocerii albi traiesc in zona tropicala si in sudul Africii, se hranesc cu iarba, au guri mari si cate doua coarne. Au vederea slaba, dar auzul si mirosul - mult mai bune - ii ajuta sa evite pericolele, pentru ca rinocerii albi sunt animale pasnice, care - de obicei - fug de oameni. Din pacate, acest lucru nu este suficient pentru a scapa de braconieri, care vaneaza blandele pahiderme pentru a le vinde coarnele. Dupa estimarile specialistilor, se pare ca in zilele noastre au ramas in viata sub 7.000 de rinoceri albi. In atlasele zoologice, rinocerului alb i se spune Ceratotherium simum, denumirea stiintifica provenind din niste vechi cuvinte grecesti: “cerato” - care insemna corn, “therium” - animal salbatic si “simus” - nas turtit.

Asadar, un animal salbatic cu corn (coarne) si nas turtit. Chiar asa si este, nu? Daca de la vechii greci ne-a ramas o denumire stiintifica exacta, actualul nume comun de rinocer alb i-a fost atribuit nu din cauza culorii pielii sale (care nu este alba!), ci dintr-o greseala de intelegere a limbii engleze prin care incercau sa comunice africanii acelor locuri. Referindu-se la gura acestor rinoceri, bastinasii pronuntau “weit”, in loc de “wide”, cum ar fi fost corect, vrand sa spuna ca e mare, larg deschisa. Iar exploratorii britanici stabiliti in Africa de Sud au inteles, gresit, ca localnicii il numesc pe acest rinocer “white”, adica alb...

Tot in Africa traieste si rinocerul negru, care - spre deosebire de cel alb - nu paste, ci se hraneste din copaci si tufisuri, folosindu-si buza superioara (flexibila si iesita in afara) pentru a-si aduna hrana. De asemenea, rinocerul negru este mult mai agresiv decat cel alb: in loc sa fuga din fata primejdiei, prefera sa atace. Din nefericire, rinocerul negru (numit si rinocerul african) este unul dintre marile mamifere care va disparea in curand... Daca in 1960 existau aproximativ 100.000 de rinoceri africani, dupa 40 de ani de braconaj salbatic numarul lor a scazut la 2.000 si probabil ca specia ar fi disparut daca nu se organizau patrule speciale, inarmate, care sa ii alunge pe vanatorii fara scrupule. Nici numele rinocerului negru nu a fost atribuit, strict, datorita culorii pielii sale (care, oricum, este destul de inchisa), ci mai degraba pentru a se face diferenta fata de cel alb.

Denumirea stiintifica a rinocerului african este Diceros bicornis, o alaturare de sintagme, prima greceasca, a doua - latina, ambele insemnand acelasi lucru: cu doua coarne. Si rinocerul negru traieste tot in Africa tropicala si de sud, fiind insa un pic mai mic decat cel alb (nu depaseste 3,7 metri in lungime).

Vom merge acum in Asia, pentru a va prezenta rinocerii care traiesc pe acest continent. Sa incepem cu rinocerul indian, care are pielea cenusie si foarte groasa, atarnand in cute grele si acoperita din loc in loc cu mici excrescente. Seamana cu o adevarata armura, nu-i asa? Rinocerul indian este dotat cu un singur corn, destul de scurt si traieste in campiile mlastinoase din Nepal si nordul Indiei, unde se hraneste cu frunze, crengi si uneori fructe. Ca si rudele sale africane, rinocerul indian a devenit tinta braconierilor, dar este foarte sever protejat de garzi inarmate, in parcurile nationale din aceste state. De altfel, spre cinstea lor, autoritatile indiene si nepaleze au reusit sa isi protejeze foarte bine rinocerii. Astfel, numarul acestor animale nu numai ca nu a scazut, ba chiar a crescut in ultimii ani (de la mai putin de 200 - in anii 90, la peste 2.500 - in prezent). Denumirea stiintifica a rinocerului indian este Rhinocerus unicornis, adica - asa cum am mai tradus - cu un singur corn.

Sa mai spunem ca numele generic de rinocer provine din alaturarea cuvintelor grecesti “rhino” (care inseamna nas) si “ceros” (care se traduce prin corn). Da, el este: animalul care are un corn pe nas...

Tot in Asia traieste si rinocerul din Sumatra (o insula indoneziana din Oceanul Indian), acesta reprezentand rasa cea mai amenintata cu disparitia. In ultimii zece ani, numarul rinocerilor din Sumatra a scazut continuu, in prezent supravietuind doar maximum 300 de exemplare. Si nu sunt deloc semne ca dezastrul ar putea fi evitat... Asa va disparea - din pacate - singurul rinocer care nu este “chel”, corpul acestuia fiind acoperit cu fire de par lungi, tepoase si zbarlite.

Vom incheia prezentarea acestei specii de pahiderme cu rinocerul javanez (denumit asa dupa Java, o alta insula din arhipelagul indonezian). Este, de asemenea, o rasa foarte putin numeroasa, care totalizeaza numai 60 (saizeci!) de exemplare ce traiesc doar in Indonezia si Vietnam.

Pe langa faptul ca sunt vanati cu salbaticie, o alta cauza a descresterii continue a numarului de rinoceri este si raritatea nasterilor din familiile acestor animale: femela face un singur pui, care ramane alaturi de ea intre 3 si 5 ani, abia dupa aceasta perioada putand veni pe lume un alt micut. Desi poate manca iarba incepand cu a treia luna de viata, puiul de rinocer continua sa suga cel putin pana la un an, aceasta necesitate facandu-l dependent de mama sa.
Maimutele sau primatele fac parte din categoria celor mai inteligente mamifere de pe pamant. Au un vaz extrem de dezvoltat, sunt foarte bune cataratoare, avand degete in loc de gheare, fapt care le ajuta foarte mult la prins si la sarit din copac in copac.


In lume exista 233 de specii de primate: 172 de maimute propriu-zise si 61 de specii de pre-maimute, ultimele existand pe pamant de peste 70 de milioane de ani. Cele mai cunoscute si mai interesante specii sunt maimutele mari (urangutanul, gorila si cimpanzeul), maimutele mici - cum ar fi gibonul si primatele (babuinul, mandrilul, maimuta urlatoare si tamarinul).

Urangutanul (sau Omul-padurilor in limba indoneziana) este un mamifer greoi si mare, cu blana roscata, care traieste in padurile ecuatoriale din insulele Borneo si Sumatra, in arhipelagul indonezian. Sunt animale arboricole, facandu-si culcusul numai in varful copacilor, unde si traiesc aproape 90% din viata. Acesti uriasi ai arborilor ating greutati de peste 120 kg si o inaltime de circa 1,2 metri. Urangutanii sunt vietati nesociabile (mai ales masculii), care se bat deseori pentru cuibul in care isi cresc puii. Micii urangutani se nasc o data la 8-9 ani si raman agatati de mama lor aproape 2 ani, pe langa care stau pana la 8 ani, cand parasesc culcusul.

Hrana de baza a “omului-padurilor” sunt in principal fructele, mai ales un soi anume de pepene salbatic. De asemenea, fiind animale omnivore, mananca si mici animalute, frunze, flori, termite sau larve de fluturi. Stiati ca urangutanul este cel mai mare mamifer arboricol din lume?

Gorila face parte, ca si urangutanul, din categoria maimutelor foarte mari, existand doua specii mai cunoscute: gorilele vestice si cele estice, ambele pe cale de disparitie, putine exemplare putand fi intalnite doar in cateva tari din centrul si vestul Africii (Uganda, Zair, Congo sau Rwanda). Mai mare decat celelalte maimute din familia ei, gorila adulta poate avea pana la 150 kg si o inaltime de 1,7 metri. Traieste in grupuri numite haremuri, conduse de unul sau doi masculi dominanti, alaturi de 5-6 femele si mai multi pui, masculii fiind inlocuiti cand ajung la varsta de 12 ani.

Gorilele sunt vegetariene, hrana lor constand in plante, radacini, seminte si foarte multe fructe, pe care le gasesc la sol, fiind maimutele care traiesc cel mai mult pe pamant, si nu in copaci.

Stiati ca gorila de munte, care traieste in zona vulcanilor Virunga din Uganda si Zair, este cea mai rara dintre speciile de maimute?)

Cimpanzeul este maimuta cea mai inteligenta, fiind favoritul studiilor asupra capacitatilor intelectuale, precum si al gradinilor zoologice. Majoritatea cimpanzeilor traiesc in muntii si padurile din Africa, hranindu-se cu fructe, plante, deseori cu pui de mistreti sau puii altor mici animale si, ocazional, cu termite. Este des intalnit in grupuri mari, fiind un mamifer foarte sociabil.

Stiati ca cimpanzeii inteleg foarte usor limbajul international al semnelor, existand exemplare care, invatate de oameni, pot vorbi cu acestia prin cel putin 200-300 de semne?

Babuinul (Papio Ursinus) este cea mai mare maimuta din familia primatelor din Noua Lume, fiind - in comparatie cu rudele amintite mai sus - un animal relativ mic: nu depaseste 35-40 kg si 60 cm inaltime. Babuinii traiesc in Etiopia, Somalia sau chiar Peninsula Arabiei, convietuind in grupuri mari, de pana la 200 de membri, impartiti in bande de cate 8-10 haremuri, conduse fiecare de un mascul. Hrana de baza este formata tot din plante, fructe sau pui de porc mistret. Masculul babuin este mai interesant ca studiu decat femela, el avand pielea capului, gatului si umerilor rosie, neacoperita de blana. Ajunge la maturitate la 7 ani si tine sub o comanda stricta toate femelele din harem, crescand adesea puii orfani.

Stiati ca babuinii, in captivitate, pot trai pana la 37 de ani?)

Mandrilul este o ruda mai mica a babuinului, fiind intalnit in Africa Centrala si de Vest (Camerun, Gabon sau Congo). Ca si celelalte maimute, este omnivor, mancand plante, fructe sau termite, traieste in grupuri mari (20-50 de maimute) care se aduna in cete numeroase si foarte galagioase, de pana la 200 de mandrili. Femela face un singur pui, pe care il naste intre decembrie si aprilie, mandrilul avand sanse de viata de pana la 40 de ani (in captivitate).

Stiati ca mandrilul este cea mai colorata maimuta, avand nasul rosu inconjurat de diferite nuante de albastru strident?

Maimuta urlatoare - ca si gibonul (sau maimuta care canta) - este o specie de primate care, dupa cum ii spune si numele, scoate niste sunete ciudate in timpul imperecherii sau in timpul luptelor cu alti masculi, ca un cantat prelung. Traieste in padurile ecuatoriale bogate in frunze ce contin multa apa din Brazilia, Paraguay si Argentina, fiind o maimuta arboricola si diurna (doarme noaptea si se hraneste ziua); coboara uneori din copaci pentru a bea apa. Maimutele urlatoare femele au blana aurie pana la galben-inchis (in timp ce masculii sunt complet negri la maturitate) si nasc un singur pui, care foarte rar supravietuieste.

Stiati ca masculul maimutei urlatoare are limba roz si neagra pe margini?
Pus deseori sa joace rolul celui rau in basmele si legendele multor popoare, lupul a fost mai mereu nedreptatit de literatura si chiar de istorie.


Povesti celebre - ca Scufita Rosie sau Cei trei purcelusi - i-au facut pe copiii de pretutindeni sa se teama de lupul cel rau care mananca oi, vite si chiar pe bunica, daca se lasa pacalita de acesta si il primeste in casa… Acest sentiment, transformat chiar in ura la nivelul oamenilor maturi, a dus la uciderea in masa a lupilor in cele mai multe tari din Europa si din lumea intreaga, ruda salbatica a cainelui fiind din ce in ce mai aproape de disparitie. Spre mandria noastra, in Muntii Carpati continua sa traiasca in imediata vecinatate a oamenilor aproape o treime dintre lupii europeni, pe care World Wide Fund for Nature (Fondul Mondial pentru Natura) incearca sa-i protejeze prin campanii complexe.

In cadrul acestui proiect, s-a reusit prinderea si apoi instalarea de radio-emitatoare pe un numar de 12 lupi din sapte haite diferite. Apoi, participantii la actiune au petrecut nopti intregi in munti, dormind chiar sub cerul liber, pentru a putea observa comportamentul lupilor.

Luand in considerare toate aceste incercari de a-i salva de la disparitie, se pare ca povestea lupilor din Romania va avea - in viitorul apropiat - un final fericit.

Lupul cenusiu (Canis lupus) face parte din familia canidelor (care mai cuprinde vulpile, sacalii si coiotii) fiind cel mai mare dintre cele patruzeci de rase de lupi cunoscute. Putand atinge pana la un metru inaltime si chiar doi in lungime, acest masiv pradator vaneaza numai noaptea, in special caprioare, elani si reni, hranindu-se in perioadele de criza si cu fructe de padure, pasari, pesti si castori. Aria de raspandire a lupului cenusiu este in principal nordul Americii, doar in cateva state din aceasta zona existand o populatie de lupi destul de mare pentru a nu fi pe cale de disparitie. Haita este formata din 2 pana la 15 lupi, condusa de masculul cel mai puternic, iar membrii grupului sunt in principal familia si “rudele” cele mai apropiate.

Comunicarea este foarte importanta, lupul folosindu-si cunoscutul si infricosatorul urlet pentru a-si chema puii, pentru a aduna haita “la masa” sau pentru a avertiza alte haite asupra unui posibil pericol. Din cauza omului (principalul dusman al lupului), a bolilor si a foametei, aceste animale nu traiesc in salbaticie mai mult de 10 ani.

Pe acelasi continent, dar in sudul Americii de Nord, traieste lupul mexican (Canis lupus baileyi), ajuns pe aceste meleaguri dupa ce a fost practic “gonit” de vanatorii din statele sudice ale S.U.A., ultimul exemplar fiind impuscat in 1970. De aceea, in Mexic exista o lege care interzice vanatoarea lupilor, pedeapsa pentru omorarea lor fiind patru luni de inchisoare. In prezent, singurii lupi care mai traiesc in mediul lor natural provin din centrele speciale de crestere, de unde, cand ating varsta maturitatii (intre 1 si 2 ani) sunt readusi inapoi in liberatate, sub supraveghe-rea atenta a zoologilor. Lupul mexican este cea mai mica rasa dintre speciile cu blana gri (maxim 1,5 metri lungime), iar hrana lor consta din antilope, iepuri sau alte rozatoare.

Una dintre rasele cele mai interesante din punctul de vedere al zonei in care traieste este lupul etiopian, deseori vazut in campiile cu vegetatie ierboasa sau in muntii cu altitudini de pana la 4300 de metri din sudul acestei tari africane. De asemenea, in Etiopia exista si un mare parc national, situat in muntii Bale, unde traiesc singurii 600 de lupi etiopieni din lume; numarul celor care inca mai exista in salbaticie nu depaseste o mie de exemplare. Avand o coada de 33 cm si o greutate de 15 - 18 kg, lupul etiopian se hraneste cu mamifere mici, in special cartite, iepuri sau soareci de camp, adultii mestecand mancarea inainte de a o da puilor. Ca majoritatea lupilor din lume, si cel etiopian este pe cale de disparitie, fiind animal ocrotit prin lege.

Singur pe un teritoriu foarte intins, lupul polar sau arctic este rasa care traieste in cele mai grele conditii: la temperaturi cu mult sub zero grade, cinci luni de intuneric pe an si multe saptamani fara hrana. De aceea, lupii polari nu sunt deloc “mofturosi” la mancare, vanand orice animal pe care-l prind, hranindu-se inclusiv cu oasele, pielea sau blana vietatii respective. Desi traiesc in zona arctica, blana lor nu este alba, putand varia de la rosu, alb sau gri pana la negru. Liberi pe un teren vast si departe de armele oamenilor, totusi lupii arctici nu traiesc, in medie, mai mult de 7 ani. In captivitate au sanse mai mari, reusindu-se performante de viata de pana la 17 ani.

Lupul roscat (Canis rufus) nu este o rasa propriu-zisa, ci o incrucisare reusita intre lupul gri si coiot. Desi este considerat un animal recent aparut, exista totusi fosile care dovedesc prezenta pe pamant a lupului roscat inca de acum 750.000 de ani, fiind cea mai apropiata ruda a primelor specii de caini americani. Traieste in sud-estul Statelor Unite, preferand pentru culcus zonele nisipoase situate de-a lungul coastelor sau scorburile copacilor. Hrana sa consta in pasari, iepuri si rozatoare mici, rar existand doi sau trei lupi care isi unesc fortele pentru a ataca animale mari.

Am vorbit despre lupi albi, etiopieni, roscati, americani si am ajuns, in sfarsit, la fioroasele carnivore cu colti care traiesc si prin zonele noastre: lupii europeni. La fel ca si celelalte rase, si lupul cu blana sura din Europa este, in multe tari, pe cale de disparitie. Astfel, cele aproape 250 de exemplare din Italia sunt ocrotite de lege, la fel ca si in Norvegia, Suedia sau Marea Britanie, tara in care ultimul lup salbatic a murit in 1743! De asemenea, in Spania si Portugalia exista - din 1985 - o organizatie numita “Grupo Lobo”, care are ca scop protectia lupilor in Peninsula Iberica.

Lupul romanesc a fost si este in atentia multor cercetatori din lumea intreaga. Mai mult de atat, din 1994, Fondul Mondial pentru Natura desfasoara un amplu program pentru salvarea lupilor din muntii Piatra Craiului, printre singurii care traiesc in vecinatatea omului. Zona in care “copiii noptii” - cum ii numea Dracula in romanul cu acelasi nume - vin cel mai des in contact cu omul este Brasovul, unde lupii coboara pana la pubelele de gunoi din preajma blocurilor, pentru a cauta hrana.

Din acest motiv, organizatia mai sus amintita a incercat sa le explice oamenilor ca lupul nu ataca oamenii decat in cazuri foarte rare, apropierea animalului de locuinte fiind mai mult o posibila “atractie turistica” decat un pericol pentru viata omului.
Broasca testoasa face parte din clasa reptilelor, fiind legatura dintre broastele obisnuite si crocodili. Exista sute de specii diferite pe glob, de la vestita testoasa din insulele Galapagos, care are peste doi metri si jumatate, pana la micutele testoase de padure, de numai 10 - 15 centimetri.


Toate au fost de-a lungul anilor foarte studiate, datorita perioadei lungi de viata (pot trai sute de ani!) si a structurii carapacei, care le apara ca un scut (carapacea testoasei adulte poate suporta greutati de zeci si chiar sute de kilograme!). Si pentru ca tot am vorbit despre carapace: testoasele care traiesc pe uscat se pot apara intr-un mod unic: se pot retrage cu tot corpul sub carapace, lasand sa se vada doar varful ghearelor! Si un sfat pentru cei care vor sa creasca un exemplar acasa: aveti grija cata libertate de miscare ii lasati. Pentru ca, desi se spune ca sunt vietati lente, pot fugi foarte repede!

Testoasa “cap de lemn” este una dintre speciile cu raspandire mare, in special pe coastele si tarmurile nisipoase ale oceanului, in zonele cu apa putin adanca. Mama-testoasa isi face cuibul adanc in nisip, sapand cu ajutorul labelor, prevazute cu gheare puternice. Aici depune intre 100 si 125 de oua, le acopera cu nisip, dupa care se intoarce in ocean. Acum incepe, insa, perioada grea din viata puilor: timp de 2 luni - cat dureaza incubatia oualor - plajele devin pline de pasari, crabi, ratoni, sobolani sau alte vietati care dezgroapa ouale si le mananca. La sfarsitul acestui interval de timp, in noptile calde de vara, ies si puii din gaoace, pe care o sparg cu ajutorul unui “dinte de ou” - un fel de dinte de lapte - care mai apoi cade. Dupa ce reusesc cu greu sa iasa din nisip, o si “zbughesc” spre apa, ghidandu-se dupa lumina lunii.

Exista si cazuri nefericite, in care micutii pui iau ca reper luminile hotelurilor de pe marginea plajelor, fiind mancati de animale sau calcati de masini. Putinii supravietuitori (numarul oualor poate fi la inceput si de cateva sute sau chiar mii) ajunsi in apa vor pluti urmatoarele zile, foarte multi devenind insa hrana pentru pescarusi. Odata ajunsa la maturitate, broasca testoasa cu cap de lemn are 50 - 70 de kilograme si depaseste un metru in lungime. Se hraneste cu moluste si crustacee. Depun oua de patru-cinci ori pe an, numarul oualor din cuiburile de pe o plaja putand depasi 10.000! Inchipuiti-va ca doar cateva zeci de testoase traiesc si ajung sa faca, la randul lor, cuiburi pentru viitoarele broscute.

Ruda mai rezistenta a testoasei cu cap de lemn este broasca testoasa cu spatele de piele, o uriasa vietate de aproape doi metri si o greutate ce poate depasi 600 de kilograme (de 7 ori mai greu decat un barbat solid). Acesti giganti ai marilor se hranesc cu meduze, plancton (acele milioane de minuscule microorganisme din apa marii) si pesti. Traiesc in apele marilor si depun de 5 - 6 ori pe an cate 100 de oua intr-un cuib.

Un lucru interesant este faptul ca aceste testoase nu fac deseori diferenta dintre o meduza si o punga de plastic, inghitirea acesteia din urma cauzandu-le de multe ori moartea.

Broasca testoasa Hawksbill traieste in recife de corali si este cunoscuta pentru carapacea ei foarte colorata. Pielea este folosita la fabricarea cizmelor de cow-boy si a altor produse de acest gen, in timp ce din carapace se fac diferite bijuterii, piepteni, rame de ochelari sau alte ornamente.

Testoasa muscatoare este cea mai mare specie de apa dulce, atingand lungimi de 65 de centimetri si o greutate de pana la 100 - 150 kilograme. Traieste in apele adanci ale raurilor si lacurilor sau in ape mai mici, ascunse in mal, la suprafata vazandu-se doar ochii si narile. Numele de “muscatoare” i se trage de la faptul ca aceasta testoasa este carnivora, mancand aproape orice poate prinde, chiar si alte testoase mai mici. Nici infatisarea ei nu este prea placuta: capul este foarte mare, botul are falci puternice, carapacea are culoarea maro-inchis, iar coada este mai lunga decat a altor specii. Si, desi are un nume de speriat, nu ataca decat daca este atacata de alte animele sau ii e foame!

Broasca testoasa verde traieste in apele tropicale marine, bogate in iarba de mare, buruieni si alge, fiind o specie exclusiv erbivora. Are o arie mare de raspandire, din Australia pana in Costa Rica, Europa, coastele Mozambicului, Mexic sau Filipine. Exista o populatie numeroasa, in unele zone traind chiar si 80.000 de testoase-femele.

Ne mutam acum de pe plajele marilor spre zonele cu apa dulce, cum ar fi lacurile, iazurile sau mlastinile si zonele de padure, unde traieste o varietate mare de broaste testoase, mult mai mici si mai “sprintene” decat suratele din ocean.

Broasca testoasa de padure, intalnita si la noi, este una dintre speciile cele mai mici: are doar 20 de centimetri. Traieste si in apa, si pe uscat, cautand mai ales mlastinile si desisurile padurilor, iar la capitolul hrana nu este deloc mofturoasa: mananca viermi, melci, insecte si tot felul de plante. Din cauza vanatorii excesive, aceste mici broscute sunt insa pe cale de disparitie.

Tot din categoria “piticelor” fac parte testoasa de cutie si testoasa patata, nici una nedepasind 10 - 12 centimetri in lungime. Sunt vietati omnivore (adica se hranesc cu orice) si prefera locurile umede si linistite. In timp ce mica broscuta de cutie traieste pe spatii mici, mereu in apropierea locului de nastere (zona ei de miscare nu depaseste uneori nici marimea unui teren de fotbal), testoasei cu pete ii place sa stea ascunsa, pe sub frunze, scotand afara doar capul.

Broasca testoasa alunecoasa are si ea o zona mare de raspandire (pe tot continentul american, din statul Florida si pana in Brazilia), fiind vazuta in iazurile cu apa mica, mlastini si lacuri cu vegetatie ierboasa pe fundul apei. Puiul de broasca alunecoasa este carnivor, in timp ce testoasa adulta devine erbivora pe masura ce creste. Mananca viermi de pamant, pesti, insecte, multe plante sau buruieni si este specia cea mai des intalnita ca animal de casa.



Stiati ca...

... in antichitate, soldatii romani mergeau in mars unul langa altul, tinand scuturile in diagonala, ca niste placi - unul peste celalalt - aceasta formatie de lupta numindu-se “carapacea testoasei”?
... prin 1700, inventatorul David Bushnell a creat un clopot de scufundare - stramosul submarinelor de azi - care s-a numit “Testoasa”?
... pe o plaja din statul american Carolina de Nord, langa o unitate a marinei americane, isi are cuibul o testoasa “cap de lemn”, iar cand aceasta are oua, soldatii patruleaza pe plaja pentru a o pazi de posibilii dusmani?
Vulturul este cea mai mare pasare zburatoare din lume. Desi este un simbol al puterii, atat in emblemele americane, cat si in cele din Filipine, acest superb exemplar inaripat este pe cale de disparitie, fiind declarata pasare ocrotita prin lege pe ambele continente americane.


Pot fi zariti foarte rar cu ochiul liber, deoarece vulturii isi fac cuiburile numai pe stancile abrupte de pe malul oceanului sau in munti, la inaltimi mari. Exista, insa, si specii care traiesc in apropierea padurilor sau in paduri, cocotati in varful copacilor, precum cei trei simpatici vulturi din desenul animat “Cartile junglei”.

Vulturul plesuv alb are penele de culoare maro inchis, cu exceptia gatului, capului si cozii, care sunt albe. Traieste numai pe continentul american, din Alaska si Canada, pana in sudul Americii de Nord, aproape de granita cu Mexicul. Foarte buni zburatori si buni inotatori, vulturii plesuvi se hranesc in special cu pesti, dar si mici mamifere (pui de caprioara, iepuri si chiar maimute), sau cu resturi de animale moarte. Cuiburile, foarte mari si solide, si le construiesc in varful copacilor, in care femela depune anual - la inceputul lunii aprilie - doua sau trei oua. Deoarece sunt pasari “familiste” (vulturii isi aleg perechea pe viata), cuibul este reconstruit in fiecare an, ambii parinti adaugand mereu crengute, frunze si betigase pentru a-l intari.

Astfel, pe durata intregii vieti a unei perechi de vulturi (care poate fi de pana la 30 - 35 de ani), un cuib “refacut” de la an la an poate ajunge la un diametru de chiar 2 metri si o greutate de 450 de kilograme. Inchipuiti-va ca in el ar putea usor sa doarma chiar si un baschetbalist!

Vulturii au vederea de trei ori mai buna ca a omului, putand zari prada chiar si de la doi kilometri distanta, din inaltul cerului. Pot zbura 300 de kilometri fara oprire, cu viteze care ajung si la 180 de kilometri pe ora (aproape cat a unei masini de Formula 1) atunci cand coboara aproape vertical pentru a inhata pestii din apa. Vulturul are ciocul si ghearele foarte puternice, acestea crescand continuu pe toata durata vietii. De altfel, datorita acestor puternice gheare, vulturul poate cara, in zbor, o prada care cateodata depaseste jumatate din greutatea corpului.

Un lucru interesant este “mutarea” tot mai multor perechi de vulturi catre zonele impadurite, inlocuind astfel, ca hrana, pestii din lacurile nordice, cu animale moarte. Motivul, spun unii cercetatori, ar fi - curios lucru - chiar taierea masiva a padurilor. Explicatia: in zonele despadurite s-au construit drumuri tot mai multe, a crescut numarul masinilor in zona si, din pacate, a crescut si numarul accidentelor in care au fost omorate caprioare, cerbi sau alte animale. Aceasta noua “hrana” a atras tot mai multi vulturi. Totusi, numarul lor a scazut considerabil, de la cateva sute de mii, pe vremuri, existand in prezent doar 75000 de exemplare in salbaticie.

Vulturul de Filipine este, ca si cel american, pasare nationala in tara sa. Numarul exemplarelor este estimat la doar 250 de pasari mature, iar aceasta cifra este in continua scadere, din cauza despaduririlor si a vanatorilor ilegale. Marimile vulturului filipinez il descriu ca fiind o rapitoare foarte puternica: 6,5 kilograme, un metru inaltime si aproape cinci metri (!) cu aripile intinse. Traieste intre 30 si 60 de ani, numai in paduri, cuibul fiind construit in varful copacilor grosi si inalti. Hrana de baza sunt maimutele, dar nu ezita sa se “bata” cu alti rapitori pentru resturile altor animale. Nu ataca niciodata animalele domestice. Este ocrotit de legea filipineza, iar cresterea lui in centre speciale si gradini zoologice este facuta printr-o supraveghere stricta.

O alta ruda a rapitoarelor din padurile americane este vulturul Harpy, de asemenea o pasare pe cale de disparitie. Are pene negre pe tot spatele, albe pe piept - cu o dunga neagra pana la gat, capul este complet gri, “incoronat” cu o creasta dubla. Aceasta coloratie ciudata a penelor, precum si creasta, i-au adus lui Harpy numele de “vulturul cu privire amenintatoare”. La fel ca vulturul plesuv alb, si Harpy este un teribil vanator, datorita marimii sale impresionante: femela poate depasi un metru in inaltime si zece kilograme in greutate. Are aripile mai scurte - din cauza adaptarii la viata de padure, lucru care ii confera vulturului Harpy o usurinta in miscare mult mai mare, iar atacul asupra prazii este extrem de rapid.

Cu o inaltime de 1,2 metri (cam cat un copil de 10 - 12 ani) si o deschidere a aripilor de 6 - 7 metri (aproape cat o poarta de fotbal!), condorii sunt speciile de vulturi cele mai mari. Traiesc in Muntii Anzi din America de Sud si in statul California, stancile abrupte si izolate fiind locurile preferate pentru cuiburi. Hrana, formata din animale mici, pui de maimuta sau de caprioara, precum si din cadavre, o “imparte” cu alte trei specii de vulturi din zona: cel negru, cel turcesc si regele-vultur. Iar “masa” condorului este servita intr-o ordine bine stabilita: masculul cel mai batran, apoi puii, iar la sfarsit - femelele.

In cautarea hranei, condorii zboara la inaltimi foarte mari, pentru a nu fi vazuti de viitoarele prazi, asupra carora coboara in picaj, cu aripile desfacute. Din cauza aripilor foarte delicate, condorul intra rar in conflicte cu alte pasari rapitoare, preferand in locul luptei cautarea hranei in alta parte.

Un lucru foarte interesant este faptul ca, in timpul noptii, temperatura corpului condorilor scade, acest lucru permitandu-le sa-si pastreze energia. Iar dimineata - si pe tot parcursul zilei - isi deschid larg aripile, pentru a se reincalzi, dar si pentru a-si indrepta acele pene care se indoaie in timpul zborurilor lungi.

Ca si ceilalti vulturi, condorii au o coloratie a penelor interesanta: spatele este negru cu nuante maronii, penele din varful aripilor sunt albe, capul este galben - portocaliu si total lipsit de pene, iar picioarele sunt roz. Populatia din Muntii Anzi are o falsa credinta despre oasele si pielea acestor pasari, care - potrivit traditiei din batrani - ar vindeca multe boli. Din acest motiv, condorii de pe ambele continente americane sunt vanati sau prinsi, astfel incat in 1987 mai existau doar 27 de condori in viata, toti in gradini zoologice. Datorita programelor speciale, de atunci si pana in prezent, mai mult de 30 de exemplare s-au nascut in captivitate si au fost eliberate in natura, numarul lor fiind in continua crestere.
Cerbii nordului
  Elanii si renii sunt rudele cerbului din zonele subarctice si polare ale Terrei: Alaska, Groenlanda, nordul Americii, Siberia si tinuturile nordice ale Scandinaviei. Prefera zonele racoroase si umede (cu temperaturi ce nu depasesc 15 grade Celsius), dar se adapteaza si la zonele uscate.


Animale erbivore, renii si elanii se hranesc cu vegetatia saraca a tinuturilor boreale si polare, taigaua si tundra fiind zone cu o flora in care predomina tufisurile, coniferele de pana la 3 - 4 metri, mestecenii pitici si alti arbusti specifici zonelor mai umede - arinii si salciile.

In timp ce elanii sunt considerati un simbol al maretiei salbatice, renii - rudele domestice ale cerbilor caribu - sunt crescuti de populatiile nordice pentru carne si blana, fiind folositi si la trasul saniilor. Cu o inaltime de peste doi metri (fara a lua in calcul coarnele) si o greutate de peste 450 de kilograme, elanul este considerat uriasul patruped al padurii polare. Numele sau - primit de la o veche populatie de indieni - inseamna in limba acestora “cel ce mananca ramuri”. Si nu se poate spune ca acest masiv erbivor se “ocupa” si cu altceva.

Fata de alti membri ai familiei cerbilor, elanul impresioneaza mai ales prin marimea si forma neobisnuita a coarnelor, trofeul atat de ravnit de vanatori, dar si prin nasul alungit - numit si rat, terminat cu doua nari caraghios de mari. Desi nu are dinti pe falca de sus, limba lunga si aspra, precum si buzele ii sunt suficiente pentru a apuca si a rupe crengutele, pe care apoi le mesteca tacticos cu cele 6 perechi de masele ale falcii inferioare. Aceste ramurele si frunze de arbusti constituie hrana de baza a elanului in special pe timp de iarna. Vara coboara si in zonele cu parauri si mlastini, unde vegetatia este abundenta si la fel de delicioasa.

Animale sociabile, renii, elanii si cerbii caribu traiesc in turme, zonele de convietuire depinzand in mod direct de locurile bine stabilite pentru nasterea puilor. De aceea, spre sfarsitul primaverii, deplasarea turmelor spre aceste “maternitati” naturale este condusa de femele. Acestea nasc o data pe an un singur pui. Micul cerbisor invata sa mearga in mai putin de o ora (!), pentru ca in numai cateva zile inaltimea sa depaseasca un metru!

Dintre toti acesti pui de cerb nou-nascuti, micutul elan are viata cea mai grea. Aparitia pe lume a acestuia are un efect invers asupra mamei, ea respingandu-l si indepartandu-l inca din primele ore de viata. Puiul va incerca - in decursul urmatoarelor zile - sa se apropie de mama-elan si de turma. Zadarnic insa. Intr-un final, accepta viata de unul singur, ramanand totusi in apropierea turmei pana cand devine adult.

Printre dusmanii ce ameninta linistea turmelor de cerbi salbatici se numara ursii negri si grizzly, dar si haitele flamande de lupi. Din nefericire pentru acestia, marimea, coarnele si picioarele puternice ale elanului sunt avantajele care-i tin pe atacatori la distanta. Puii, in schimb, lipsiti de aceste calitati, cad prada deseori fiarelor flamande ale padurii. Singurii care se incumeta sa atace elanii adulti sunt ursii grizzly, lucru care se intampla doar in iernile tarzii, cand isi parasesc barlogurile in cautarea hranei. Desi jivinele mari ale padurilor nu prea il supara pe elan, exista totusi un animal care ii provoaca mult rau. Este vorba despre turmele de caprioare cu coada alba care, atunci cand se intampla sa pasca in apropierea zonelor in care se afla elani, le transmit acestora o boala ciudata, numita boala elanului.

Moartea acestui urias animal, considerata de oameni ca o tragica pierdere, are insa un numar mare de avantaje pentru ciclul natural al vietii. Carnea, pielea si oasele uriasului animal inseamna o masa binevenita pentru zeci de alte vietati, mai ales in timpul iernilor grele, cand hrana devine lucrul cel mai cautat.

Istoria renulul porneste de undeva din nordul Scandinaviei si in Eurasia (Siberia, coastele Marii Bering) de acum 5000 de ani, cand oamenii acelor locuri au inceput imblanzirea cerbilor caribu, nume dat renilor salbatici. De aceea, si legenda spune ca sania lui Mos Craciun - care vine tocmai din Laponia, din nordul Peninsulei Scandinave - este trasa de reni.

Se crede ca la inceput, acum mii de ani, vanatorii prindeau intr-un fel de lesa renii salbatici si ii struneau. Motivul este simplu: mergand alaturi de renul tinut in lesa - de care cei salbatici nu se temeau - se puteau apropia mai mult de turma pentru a vana alti cerbi. Mai tarziu, renii erau domesticiti pentru a trage saniile locuitorilor nordici sau pur si simplu pentru a fi calariti. Cu timpul, oamenii au inceput sa aiba propriile turme de reni, ca sursa de hrana, blana si pentru transport.

Renul salbatic - numit caribu - este foarte bine adaptat la frig si la hrana foarte putina la care are acces. Mananca numai licheni si muschi, hrana pentru care strabate cateodata distante lungi, mai ales in timpul iernii. Migratia (deplasarea pe distante lungi la schimbarea anotimpurilor) ofera un spectacol foarte interesant: o imensa turma, strabatand dealuri, campii si chiar ape. Trebuie amintit aici faptul ca blana deasa le tine de cald iarna, si in acelasi timp ii si fereste de apa, renii fiind foarte buni inotatori.

Imblanzirea renilor a devenit o ocupatie de mare interes in ultimii ani, existand in multe zone nordice locuitori care depind exclusiv de cresterea lor si de comertul cu blanuri, coarne si carne.
Berzele
  Odata cu inverzirea plantelor, vremea calda care se instaleaza la inceputul primaverii aduce cu ea intoarcerea la noi in tara a celor mai indragite pasari calatoare: berzele.


Plecate la inceputul lui septembrie catre tarile calde - “gonite” acolo de frigul toamnei - berzele albe (cocostarcii) se intorc la sfarsitul lunii martie, pentru a-si reocupa cuiburile sau pentru a construi unele noi. Primul venit este intotdeauna barzoiul, cel care “inspecteaza” teritoriul, fiind urmat la 4-5 zile de femela-barza.

Acest ciclu al vietii pasarilor calatoare se numeste migratie, adica plecarea spre tarile calde toamna si intoarcerea acasa, odata cu reincalzirea vremii. Primele berze albe au fost observate si studiate in zona Carpatilor acum peste 800 de ani, prin secolul 13, cand numarul acestor pasari nu depasea 9000 de exemplare. In prezent, numarul total al berzelor depaseste 170.000, raspandite in Europa, nordul Africii si Asia centrala si vestica.

Stiati ca... premiul “Satul european de berze” - acordat crescatorilor de cocostarci - a fost castigat in 1997 de un roman (Andrid) care avea o crescatorie de 37 de familii de berze?

Numita ciconia ciconia in limba latina (ca denumire stiintifica), barza alba este greu de confundat cu alte pasari. Picioarele lungi, ciocul rosu - subtire si lung - si penele albe sunt elemente ale unei descrieri simple, dar suficiente a berzei. Zboara in stoluri mari (de peste 100 de pasari) de forma literei “V”, cu capul si picioarele mereu intinse la maxim. Aripile berzei sunt lungi, penele fiind albe cu varfurile de culoare neagra. Calatoriile spre tarile calde fiind foarte lungi si obositoare, berzele bat rar din aripi, majoritatea timpului planand (plutesc prin aer).

Stiati ca... berzele zboara cu viteze de peste 90 de kilometri la ora, putand parcurge zilnic si 220 de kilometri?

Migratia berzelor incepe odata cu venirea toamnei si are ca destinatie tarile cu clima calda din Asia si Africa. Locurile de trecere dintre continente urmate de berze sunt stramtoarea Bosfor - care desparte continentul european de cel asiatic si stramtoarea Gibraltar, dintre Europa si Africa. Prima dintre ele, Bosforul - care leaga Marea Neagra de Marea Marmara - este locul de intalnire al foarte multor stoluri de berze care migreaza. Dupa ce traverseaza Turcia, miile de zburatoare coboara de-a lungul coastelor Marii Mediterane, pentru a ajunge, la finalul drumului, in Africa (unele poposind in Asia). Aici vor “locui” pana la sosirea primaverii, cu exceptia puilor, care raman mai mult timp - pana la implinirea varstei de 2-3 ani.

Traseul de intoarcere este acelasi, dar ritmul de zbor este mai accelerat, din dorinta de a ajunge acasa cat mai repede. Odata intoarse, berzele isi ocupa cuiburile “parasite” cu un an inainte. Aceste culcusuri pasaresti au o inaltime de aproape un metru si un diametru de 2 metri, unei familii de berze fiindu-i necesare 8 zile pentru a-l construi. Refacerea si rearanjarea - an de an - a cuibului il fac foarte durabil si rezistent in timp, dar si foarte greu (un cuib vechi de cativa ani ajunge la o greutate de doua tone, cam cat doua masini Dacia!).

Stiati ca... in zona orasului Giurgiu, un cuib de berze construit in 1934 era inca locuit - bineinteles, de alta familie - si in anul 1999?

Majoritatea cuiburilor se afla in apropierea satelor, in locuri putin populate de oameni sau pe campii. Locurile traditionale pentru cuibarit - cum ar fi acoperisurile caselor, hornurile sau varfurile copacilor, au fost inlocuite treptat de varfurile stalpilor de telegraf sau chiar de inalta tensiune. Aceasta “mutare de domiciliu” a fost observata inca din 1971 - in Romania, iar in prezent 70- 80% dintre cuiburi se afla pe stalpii de electricitate.

In iunie, familia berzei se pregateste de aducerea pe lume a viitorilor pui. Mama-barza depune 2-5 oua, pe care ambii parinti le vor cloci, facand cu randul, timp de patru saptamani. La finalul acestei perioade apar puisorii, micuti si firavi, acoperiti de un puf moale si des de culoare maronie-rosiatica. Aripioarele le cresc in urmatoarele doua luni, timp in care sunt ingrijiti si hraniti de parinti. Berzele aduna hrana din apropierea cuibului, pe o raza de maxim un kilometru si jumatate, iar “masa” este compusa din insecte (lacuste, greieri, gandaci), viermisori, broscute, serpi, soparle, soricei sau chiar broaste testoase mici.

Stiati ca... o familie de berze cu patru pui cara zilnic aproape 5 kilograme de mancare pentru ei si copilasi?

Puii devin independenti dupa aproape trei luni, interval de timp in care au dese incercari de a zbura, tentative care adesea se finalizeaza prin cazaturi (uneori chiar si mortale!). Cei norocosi, insa, se dezvolta si fac zboruri din ce in ce mai lungi, pregatindu-se pentru momentul primei lor calatorii spre tarile calde.

Barza alba are si multe rude colorate. Printre acestea, cele mai frumoase sunt ibisul si flamingo. Ibisul face parte din familia berzelor exotice, fiind asemanator cu berzele noastre. Ciocul este insa lung si curbat in jos, iar penajul poate fi alb sau rosu pe corp, respectiv negru pe cap si pe coada. Traieste numai in tarile calde (din Africa, America de Sud si India) si se hraneste doar cu lacuste.

Stiati ca... in religia vechilor egipteni, ibisul era considerat pasare sfanta?

Barza flamingo este una dintre atractiile gradinilor zoologice, aici traind marea majoritate a acestor superbe pasari. Au picioarele foarte lungi (unul il tine in apa, iar celalalt deasupra, indoit pe langa primul), gatul subtire, lung si foarte flexibil si - nu in ultimul rand - penele de culoare roz. Marele flamingo este rasa cea mai interesanta, mai ales datorita inaltimii: depaseste un metru si jumatate! In salbaticie, pasarile flamingo sunt intalnite in insulele Caraibe, in nord-estul Americii de Sud sau pe langa lacurile sarate din muntii Anzi - zona in care traieste flamingo chilian. Iar in estul Africii si in India traieste cea mai mica si cea mai numeroasa dintre rasele de flamingo (circa patru milioane de exemplare).
Balenele
  Balenele, acesti giganti ai marilor, sunt printre cele mai mari si mai cunoscute animale de pe pamant, facand parte din familia cetaceelor. Desi arata ca niste pesti uriasi, va reamintim ca balenele sunt mamifere (adica nasc pui vii si ii hranesc cu laptele lor).


Ele au inspirat numerosi scriitori, chiar din timpuri stravechi. Astfel, in Biblie se vorbeste despre prorocul Iona, cel care a fost inghitit de o balena, incercand sa fuga de Dumnezeu. Venind spre timpurile actuale, putem urmari aventurile unei balene uriase albe, in romanul „Moby Dick” sau patania bietului Gepetto si a „copilului” sau faurit din lemn, Pinocchio. Ei au fost inghititi de o balena, din burta careia au scapat cu greu, facand un foc, astfel incat cetaceul a fost nevoit sa tuseasca si sa-i scuipe afara pe intrusi.

Una dintre rasele despre care vom vorbi mai pe larg este balena albastra (balaenoptera musculus), care traieste in aproape toate oceanele planetei, fiind cea mai mare vietuitoare de pe Terra. Balenele din aceasta rasa au intre 23 si 24,5 metri lungime (aproape cat un bloc cu 10 etaje!) si pot cantari pana la aproximativ 110 tone! Au corpul lung, ascutit si neted. Partea superioara a capului este foarte lata si turtita, in forma de U, reprezentand circa o patrime din lungimea corpului, in timp ce aripile de pe spate sunt - comparativ - foarte mici. Femelele sunt mai mari decat masculii de aceeasi varsta, iar cel mai mare exemplar de acest gen capturat cantarea aproximativ 150 de tone. Sa spunem ca, daca ar trai pe pamant, un animal de dimensiunea balenei albastre ar putea fi zdrobit de greutatea proprie daca n-ar avea ca suport niste oase foarte late si extrem de rezistente. Insa, pentru un animal acvatic, corpul sau fiind sustinut deci de apa, rolul de “rezistenta” al oaselor a disparut.

Balenele albastre pot fi vazute singure sau in grupuri mici, dar cel mai des in perechi. Uneori se deplaseaza in grupuri mari, de cate 50-60 de exemplare, dar acest lucru se intampla rar, perioadele cele mai potrivite pentru a fi astfel observate fiind cele in care se inmultesc. Sunt inotatoare puternice, capabile sa atinga o viteza de aproape 50 km/h atunci cand sunt in primejdie. Insa, de obicei, balenele se deplaseaza cu pana la 20 km/h. Ca si delfinii, balenele sunt mamifere si nasc pui, dar numai in apele tropical-temperate, in lunile de iarna.

Cercetari recente indica faptul ca balenele albastre ating maturitatea (la care pot face pui) la 6 - 10 ani sau cand masculul are 23 de metri lungime, iar femela, 24 de metri. Puii se nasc la intervale de 2 - 3 ani, avand de stat in burta „mamei” 12 luni.

Puiul are 7 - 8 metri lungime la nastere si aproximativ 3 tone greutate (cat 1.000 de bebelusi). Perioada de alaptare a acestuia este de 7-8 luni, rastimp in care ajunge la 16 metri lungime si 23 de tone greutate. In perioada de alaptare, puii consuma in total, zilnic, pana la 379 de litri din laptele mamei, bogat in grasimi. Tot la capitolul hrana, ar mai fi de spus ca balenele albastre se hranesc cu mult ton, dar si cu creveti mici, cantitatea acestora din urma, pe durata verii, ridicandu-se - ca total de consum - la 4 tone zilnic, chiar mai mult. Asta inseamna ca cetaceele in cauza consuma 40 de milioane de creveti pe zi!

Datorita dimensiunii lor enorme si a vitezei reduse de deplasare, balenele albastre au fost victimele vanatorilor de balene inca de acum multe sute de ani, dar nu au putut fi capturate cu harpoanele de mana de atunci si puse in barci deschise. Abia in anul 1868, norvegianul Sven Foyn a revolutionat operatiunea de capturare a balenelor albastre, odata cu inventarea unui harpon-pistol si cu folosirea vapoarelor bazate pe puterea motoarelor Diesel, cat si a unor barci speciale de vanatoare. El a perfectionat, de asemenea, tehnica „ridicarii” balenelor vanate, astfel incat acestea sa nu se mai scufunde dupa ce erau ucise. Aceasta adevarata industrie de prelucrare a carnii, pielii si grasimii de balena a inceput sa se dezvolte dupa anul 1900, devenind o buna afacere, dar si o actiune nemiloasa indreptata asupra uriasilor marilor. Masacrul cel mai mare a avut loc in anul 1931, cand au fost ucise, intr-un singur sezon, 29.000 de balene albastre.

Pe toata durata perioadei vanarii lor, au fost omorate - numai in Pacificul de Nord - 8.200 de exemplare, populatia de balene albastre reducandu-se simtitor. In prezent, numarul acestor cetacee este estimat la 10.000 - 12.000 de exemplare. Oamenii de stiinta nu pot spune cu precizie daca numarul balenelor albastre este in crestere sau descrestere, dar ultimele sondaje indica o inmultire a acestora, neexistand alte activitati umane care sa le afecteze, cu exceptia vanatului, de altfel foarte redus in ultimii ani. Vanarea acestor mamifere a fost interzisa din anul 1966, cand balenele au fost puse sub protectie internationala.

Incheiem prezentarea balenelor albastre cu un detaliu referitor la "cantecul balenelor". De fapt, acesta este un fel de cod morse submarin: balenele scot niste sunete ascutite care nu pot fi detectate de om decat cu ajutorul unor aparate speciale. Aceste sunete de frecventa joasa traverseaza distante foarte mari in adancuri, ajutand astfel balenele albastre sa comunice, chiar daca sunt la sute de kilometri distanta, unele de altele, in apele oceanelor.

In afara de balenele albastre mai traiesc in largul oceanelor si al marilor alte cateva subspecii din aceasta familie de cetacee, cum ar fi balena cu capul arcuit, balena gri, balena cu cocoasa si balena Minke.

Balena cu capul arcuit (balena mysticetus) traieste la marginea sudica a gheturilor Arcticii, iarna, si se deplaseaza, vara, printre sloiurile sfaramate. Ea a primit acest nume din cauza infatisarii, mamiferul respectiv avand falca de jos incovoiata sub forma unui arc. Aceste cetacee pot „sparge” cu respiratia un strat de gheata cu o grosime de circa o jumatate de metru, dar cum isi aleg ele locul unde sa respire a ramas un mister pentru oamenii de stiinta. In general, masculii din rasa balenelor cu capul arcuit ajung la 15 metri lungime si pot cantari 60 de tone. In schimb, femelele adulte sunt mai mari, lungimea lor maxima ajungand la 18 metri.

Cat despre balena gri (eschrichtius robustus), aceasta traieste in apele de pe coasta de est a Pacificului de Nord si realizeaza una dintre cele mai mari migratii, facand - in medie - o calatorie de 10.000 - 14.000 de mile marine, dus-intors, spre coasta americana a respectivului ocean, intre marile arctice si laguna Baja California, Mexic. Un lucru surprinzator este acela ca, in perioada de inmultire si reproducere, turistii aflati pe mare au parte de fenomenul „de prietenie” din partea balenelor gri, intrucat acestea se apropie de barcile mici si se lasa chiar mangaiate! Masculii adulti masoara aproximativ 14 metri, iar femelele adulte depasesc cu putin aceasta lungime. In schimb, ambele sexe cantaresc 30-40 de tone.

In continuare, cateva lucruri - pe scurt - despre balena cu cocoasa, numita de oamenii de stiinta o "mancacioasa sezoniera", hrana ei preferata fiind crevetii si pestii mici, cum ar fi heringul sau capelinul.

Incheiem prezentarea balenelor cu subspecia Minke, cea mai mica dintre suratele ei din familia gigantilor oceanelor si ai marilor lumii, avand o lungime de doar 8 - 9 metri si 5,5 - 7 tone greutate.

Balena Minke traieste la suprafata oceanului, nu si in marile polare, putand plonja in adancuri timp de 20-25 de minute, insa durata obisnuita a unei astfel de scufundari este de 10-12 minute.
Cangurii
  Cangurii sunt mamifere erbivore, cei mai multi dintre acestia traind in Australia, dar si in Noua Guinee si Noua Zeelanda. Femelele au sub pantece un „buzunar” - numit marsupiu - in care isi tin puii cand sunt mici. Datorita acestei particularitati, zoologii i-au clasificat in ordinul marsupialelor (de la latinescul marsupium, care inseamna chiar buzunar).


Din acest ordin mai fac parte si iepurele marsupial, veverita marsupiala, vulpea marsupiala etc., toate aceste animale australiene avand acea “punga” in care isi cresc puii in primele luni de viata. In urma cu aproximativ 136 de milioane de ani, continentul australian, locul de bastina al cangurilor, s-a separat de Antarctica, deplasandu-se spre nord. La inceput, pe taramurile Australiei, numai varfurile muntoase ieseau la suprafata oceanului, insa treptat, dupa ce nivelul apei a inceput sa scada, iar clima sa se incalzeasca (acum aproximativ 30 de milioane de ani), noul continent a devenit „casa” ideala a unor specii de animale printre care si cangurul din zilele noastre.

Cangurul face parte dintr-o familie foarte numeroasa. Rudele sale (aproximativ 60 de rase diferite de canguri, numite toate laolalta macropozi - adica “picioare lungi”), desi sunt foarte asemanatoare, se deosebesc intre ele prin dimensiuni si prin modul de viata diferit. Cel mai mic membru al familiei macropozilor este cangurul-sobolan. Dimensiunile sale variaza intre 38 si 52 de centimetri (cantarind sub un kilogram), fapt ce-i permite sa se strecoare cu usurinta prin galeriile subterane unde isi construieste adapostul.

O alta rasa, raspandita atat in Australia, cat si in Tasmania, este cangurul cu coada scurta. El locuieste la „primul nivel” al padurilor tropicale, fiind de asemenea un animal de talie mica.

Terenurile aride si pietroase ale stepelor australiene, putin primitoare pentru oameni, sunt insa un paradis al cangurilor de stanca. Pentru a face fata pietrelor colturoase, labele din spate ale acestei specii au cate patru degete cu pernute groase si rezistente.

Un alt membru al familiei este cangurul flasnetar, botezat asa din cauza obiceiului sau de a-si roti labele din fata in timp ce topaie, ca si cand ar rasuci manerul flasnetei pentru a canta. Coada exemplarelor acestei specii i-a pus pe ganduri pe cercetatori, deoarece are la varf un pinten dur, care in aparenta nu serveste la nimic. Nelamurirea zoologilor este insa si mai mare in cazul cangurilor de copac. Pentru a se putea catara mai usor in arbori, acolo unde gasesc hrana din abundenta, labele din fata ale acestei specii de canguri s-au dezvoltat mai mult decat cele din spate, invers fata de evolutia celorlalte rude ale lor, in cazul carora labele din spate sunt mai mari decat cele din fata.

Cei mai mari membri ai familiei sunt insa cangurii rosii, care “locuiesc” in campiile din interiorul continentului australian, si cangurii maronii rasariteni si apuseni, care traiesc de obicei in zonele impadurite.

Cangurul rosu este cel mai cunoscut membru al familiei macropozilor, numele sau stiintific fiind macropus rufus. Este un mamifer de dimensiuni mari, avand aproximativ 1,5 metri inaltime si o greutate de circa 80 de kilograme, aparent greoi, cu o coada lunga si subtire, ce poate atinge aproximativ un metru lungime. Atentie, nu toti cangurii rosii sunt intr-adevar rosii! Exista diferente de nuanta a blanii in functie de regiune: in est, masculii sunt de obicei rosii, iar femelele sunt gri-albastrui. In alte parti, ambele sexe pot avea un par brun-rosiatic. Pasunile aride, stepele pline de arbusti si bogate in sare din sud-vestul Australiei reprezinta habitatul natural al acestei rase, dar ei pot trai chiar si in ape de mica adancime. Adaptandu-se climei uneori deosebit de calde, aceste animale pot supravietui la temperaturi de peste 40 de grade Celsius, evitand activitatea in timpul zilei si risipa de apa.

Cand timpul este racoros, cangurii raman activi si ziua, insa sunt animale nocturne, preferand sa doarma in timpul zilei, nu noaptea.

Cangurii rosii traiesc in grupuri de la cateva zeci la cateva sute de indivizi, migrand pe timp de noapte in cautarea hranei. Membrii grupului comunica prin intermediul bocanitului. Cand se iveste vreun pericol (de exemplu, aparitia cainilor dingo), cangurii lovesc pamantul cu labele din spate, avertizandu-i pe ceilalti. Viteza de reactie este mare, tinand cont ca in astfel de situatii salturile unui cangur rosu pot atinge pana la doi metri si jumatate in inaltime si 4 - 4,5 metri in lungime, deplasandu-se cu aproximativ 65 de kilometri pe ora! In mod normal insa, salturile sunt mult mai mici, iar viteza de deplasare nu depaseste 12 kilometri pe ora. Oricum, in general, cangurul merge numai sarind. Chiar si atunci cand inoata, isi misca picioarele in acelasi timp. Din acelasi motiv, cangurul nu poate merge inapoi.

Femelele au dimensiuni mai mici decat masculii, atingand insa maturitatea mai repede decat acestia. Dupa numai 18 luni de viata, pot ramane gravide, perioada de gestatie fiind de 33 de zile. Apoi, pot naste intre unul si sapte pui. Puii nascuti sunt tinuti in marsupiu pana la 5 - 6 luni de zile, timp in care se obisnuiesc treptat cu lumea exterioara. Dupa aceasta perioada, nu se vor mai intoarce in marsupiu, insa vor continua sa suga pana la implinirea varstei de un an, ramanand apoi inca sase luni in apropierea mamei. Masculii, desi par animale pasnice, pot deveni violenti in perioada de imperechere. Disputele pentru cucerirea femelelor se transforma adesea in conflicte violente.

Sprijinindu-se pe cozi, cangurii isi lovesc adversarii cu labele din spate sau incearca sa-i impinga cu cele din fata, asemenea unor boxeri.

In mediul lor natural, cangurii pot trai aproximativ 15 ani, insa, din pacate, din cauza anumitor factori naturali potrivnici si a activitatii umane, unele specii au disparut, iar altele sunt pe cale de disparitie. Astazi, aceste specii sunt ocrotite in parcuri naturale special amenajate.
Focile
  Focile sunt mamifere adaptate foarte bine vietii in apa, unde isi petrec o buna parte din timp si de unde isi procura hrana lor de baza: pestele. Stramosii lor au fost fara indoiala mamifere terestre cu patru labe, insa acestea s-au transformat, la foci, in inotatoare.


Pe uscat, ele sunt greoaie si stangace, dar in apa devin agere si au miscari foarte rapide. Focile au corpul fusiform, tocmai pentru a putea sa inoate mai bine. Au mustati cu fire rare, dar foarte lungi, si un bot care aduce putin cu cel al unui catel, ceea ce le face simpatice. Majoritatea raselor traiesc in acele zone maritime apropiate de tarm, unde gasesc peste din abundenta. Cel mai adesea, focile pot fi intalnite in regiunile polare si subpolare, insa traiesc si in alte zone, cu o clima mai calda.

Mamiferele denumite generic foci fac parte din ordinul pinipedelor si sunt grupate in trei mari familii: otaridele (dintre care amintim otariile si leii de mare), focidele (adica focile propriu-zise, impartite si ele in numeroase rase si subrase) si morsele.

Cea mai des intalnita este foca obisnuita (sau comuna), denumita si caine de mare, care traieste in apele reci ale zonelor arctice. Culoarea ei variaza de la negru cu pete albe pana la diferite nuante de gri. Aceasta foca isi petrece o buna parte din timp in apa oceanului, unde face scufundari pana la 100 de metri adancime pentru a gasi crabi si creveti, cu care se hraneste cu mare placere, alaturi de peste, care constituie totusi alimentatia sa de baza. Foca obisnuita poate ramane sub apa o jumatate de ora, dar apoi trebuie sa iasa la suprafata pentru a respira. Acest timp nu constituie totusi un record pentru foci, alte specii putand rezista chiar mai multa vreme sub apa. Atunci cand iese la suprafata, nu are nevoie decat de cateva secunde pentru a respira aer proaspat. Acest lucru il realizeaza printr-un orificiu minuscul aflat in partea superioara a capului. Fiind mamifere, focile nu respira prin branhii, asemenea pestilor, ci prin plamani, ca si animalele terestre.

Stiati ca, pentru a comunica intre ele sub apa, focile emit niste sunete ciudate, ascutite, asemanatoare oarecum cu cele scoase de delfini?

Dupa ce au vanat, focile revin la suprafata apei si formeaza pe uscat grupuri care uneori pot numara zeci sau chiar sute de exemplare. Aceste foci, denumite si caini de mare, sunt intalnite uneori si in apele mai putin sarate din Canada si Alaska, cum ar fi estuarul fluviului Saint Laurent, sau in diverse lacuri si lagune, ceea ce arata ca ele sunt foarte adaptabile si pot trai chiar si in ape dulci.

Foca gri este inrudita cu cainele de mare. Ea este foarte rezistenta la clima aspra a gheturilor vesnice din Nord. Puii ei se nasc in timpul iernii, direct pe banchiza de gheata. Din cauza gerului, multi dintre ei mor imediat dupa nastere. Cand sunt in primejdie, aceste foci scot niste sunete specifice, si poate de aceea au fost denumite si lupi de mare.

O alta rasa intalnita in regiunile boreale este cea a focilor cu blana. Ele migreaza toamna spre sud, strabatand distante mari, iar primavara revin in Marea Bering, unde, pe tarmurile insulelor de aici, se nasc puii de foca. Desi la nastere sunt mici si neajutorati, in cateva luni ei cresc suficient de mari pentru a se aventura in apele pline de pericole ale oceanului.

Din aceeasi familie fac parte foca de Groenlanda si elefantul de mare. Foca de Groenlanda este foarte agila si jucausa, fiind capabila sa inoate pe spate, asemenea delfinilor! Elefantul de mare reprezinta o adevarata curiozitate a naturii, datorita dimensiunilor sale gigantice: cinci metri lungime si peste o tona greutate! Astfel, el este cea mai mare foca din lume. Îsi datoreaza numele de elefant de mare atat marimii sale impresionante, cat si aspectului sau, avand botul prelungit intr-un fel de trompa. O alta curiozitate este faptul ca grasimea reprezinta nu mai putin de o treime din greutatea sa. Dar acest lucru devine cat se poate de normal daca ne gandim la ce temperaturi scazute traiesc aceste animale. La nastere, un pui de elefant de mare cantareste in jur de cincizeci de kilograme si este acoperit cu o blana neagra, deasa. În cateva saptamani ajunge sa-si tripleze greutatea. Elefantul de mare este de obicei pasnic, dar poate deveni agresiv atunci cand se simte in primejdie.

Desi a fost vanat intens timp de secole, el nu este amenintat cu disparitia. Acest mamifer este intalnit numai in sudul Americii de Sud si in Antarctica, precum si pe insulele din jurul acestui continent.

Sa mai amintim si de focile cu mustati (denumite si foci cu barba), - cu denumirea latineasca erignatus barbatus. Ele traiesc numai in emisfera nordica si se disting, dupa cum usor va puteti da seama din numele lor, prin mustatile stufoase. Au o culoare gri-galbuie si se hranesc, spre deosebire de majoritatea focilor, mai mult cu nevertebrate decat cu peste.

Cea mai agresiva dintre toate rasele speciei de foci este foca-leopard, sau leopardul de mare. Acesta este un pradator zvelt si agil, vanand nu doar diversi pesti, ci si pinguini sau chiar alte foci mai mici. Este numit leopard de mare atat datorita ferocitatii sale, cat si aspectului - are pielea de culoare gri-galbuie, acoperita cu pete de diferite marimi. Unele varietati de leopard de mare au pielea gri-argintie, cu pete. Dintii sai sunt extrem de ascutiti si puternici, adaptati pentru a sfasia prada. Aceasta rasa de foca este raspandita in insulele din jurul continentului antarctic, cat si pe tarmurile propriu-zise ale acestuia. Un leopard de mare obisnuit masoara aproximativ trei metri si jumatate lungime. Traieste de obicei singuratic; desi apa este mediul sau preferat de prada, poate sa vaneze si pe uscat, mai precis pe zapada, servindu-se de inotatoarele din fata pentru a aluneca mai rapid in urmarirea pinguinilor.

Toate rasele de foci pot fi considerate rapitoare, insa unele sunt mai specializate decat altele, cum este leopardul de mare mai sus amintit, pe cand altele sunt inofensive. Asa, de pilda, din grupa focilor cu urechi, focile cu blana din Antarctica se hranesc numai cu cril (un fel de rac foarte mic care traieste in grupuri de miliarde de exemplare in marile polare si care constituie si hrana unor specii de balene). Despre focile cu urechi mai trebuie spus ca ele se comporta foarte bine in captivitate, fiind preferate pentru dresura in circuri si in delfinarii.

V-am spus ca, desi marea majoritate a focilor traiesc in regiunile arctice sau antarctice, adica in apropierea Polului Nord sau a Polului Sud, exista si alte foci - putine, ce-i drept - care pot fi intalnite in marile calde. Din pacate, aproape toate sunt pe cale de disparitie. Este vorba in primul rand despre specia monachus monachus, foca-sihastru. Aceasta reprezinta un caz aparte. Pe vremuri, era des intalnita in largul coastelor Mediteranei si chiar in Marea Neagra, pe litoralul turcesc si bulgaresc, ba chiar pe litoralul fost romanesc al Dobrogei de sud, care acum face parte din Bulgaria. În prezent, focile au disparut practic complet din Marea Neagra, fiind exterminate de pescari. Aceeasi rasa de foca-sihastru (numita asa datorita modului de viata singuratic) era intalnita in Oceanul Atlantic, pe coastele Africii si in Insulele Canare. Astazi, din aceasta rasa mai exista, se pare, mai putin de o mie de exemplare, iar numarul lor continua sa scada.

Si pe tarmurile africane, foca-sihastru a fost vanata timp de secole, nu atat pentru carnea sau pentru pielea sa, cat mai ales pentru faptul ca se credea ca este daunatoare pescuitului, caci ar extermina bancurile de pesti din zona.

O familie distincta o reprezinta morsele, inrudite cu focile, dar avand multe trasaturi caracteristice. Voi stiti cum arata o morsa? Este ceva mai mare decat o foca obisnuita si se misca mai greoi pe uscat. Morsa este usor de recunoscut datorita celor doi colti puternici cu care este inzestrata si care pot ajunge pana la un metru lungime! Morsele traiesc in zona Oceanului Arctic; de obicei nu migreaza pe distante prea mari, ci prefera sa ramana aproape de tarmurile cu care sunt familiarizate. Se hranesc atat cu peste, cat si cu scoici, melci si crabi, pe care ii culeg de pe fundul apei, uneori rascolind nisipul cu coltii lor lungi. Acestia mai sunt folositi si pentru a se lupta intre ele, dar acest lucru nu se intampla foarte des. Morsele au fost si sunt si in prezent vanate intens de eschimosi, pentru pielea, carnea, grasimea si coltii lor. Din pielea de morsa ei isi fac haine si incaltaminte, caci este foarte rezistenta. Coltii erau in trecut folositi pentru confectionarea varfurilor de harpoane si a cutitelor.
Zebrele
  Cu aspectul lor cam ciudat, dar foarte interesant, unic in lumea animalelor, datorit dungilor ce le brazdeaza corpul, zebrele sunt adevarate simboluri vii pentru continentul african, acolo unde exista marile savane (acele campii intinse, acoperite de ierburi inalte).


Zebrele fac parte din genul Equus, de care apartin de asemenea caii salbatici si asinii. “Vargatele” se impart la randul lor in trei specii distincte: Grevy (nume dat dupa cel al unui presedinte francez, Jules Grevy, care a primit in dar, in 1882, un astfel de exemplar, din partea conducatorului Etiopiei la acea data), zebra de campie si zebra de munte. Supravietuirea acestor fascinante animale este, din pacate, amenintata. In ciuda crearii de rezervatii naturale, multe populatii de zebre sunt intr-o continua descrestere. Dar le putem inca admira in Africa: pe teritoriile statelor Uganda, Tanzania, Zambia, Botswana si Mozambic.

Stramosii indepartati ai cailor salbatici si ai zebrelor au trait atat in Europa, Asia, cat si in America. Erau animale de marimea unei vulpi, traiau in zonele impadurite si se hraneau cu lastarii tufisurilor. Hrana abundenta de atunci a inlesnit dezvoltarea si raspandirea neamului Equus. De-a lungul timpului, trupul acestor animale a suferit numeroase modificari. Acest lucru a fost necesar pentru a putea face fata animalelor de prada. Astfel, din cauza faptului ca trebuiau sa alerge pe distante lungi pentru a scapa de pradatori, picioarele lor s-au alungit si zebrele au devenit mai inalte. Deplasandu-se cu viteza, ele au migrat adesea pe sute si chiar mii de kilometri in cautarea pasunilor. Prin stramtoarea Bering, ce facea legatura intre America si Asia, stramosii zebrelor si cailor salbatici s-au raspandit in Asia, Africa si Europa, dar au disparut de pe continentul american.

Marile astfel de migratii se fac intotdeauna la apropierea sezonului ploios, care dureaza din ianuarie pana in martie. Apoi, in iunie, cand caldura usuca totul, aceste animale parasesc zona si revin in locurile de unde au plecat.

Cea mai mare, dar si mai gratioasa rasa este zebra lui Grevy si a fost cunoscuta in Europa inca din vremea romanilor. Acestia o foloseau in jocurile din circuri, numind-o hippotigris, adica - in limba latina - calul-tigru. Animalul masoara 1,60 m inaltime si cantareste 400 de kilograme. Dungile sale sunt mai fine si mai apropiate decat la celelalte rase. Zebrele Grevy sunt in scadere din cauza traficului intens cu piei, desi, de multi ani, acesta este interzis, iar rasa - declarata in pericol.

Cu dimensiuni si greutate mai mici, zebra de campie poate fi intalnita in zonele cu savane impadurite. Sunt cele mai numeroase dintre zebrele salbatice. Au o “familie” de 300.000 de exemplare, raspandite din Sudan pana in Africa de Sud. Spre deosebire de celelalte rase, aceasta are pe corp dungi negre si castanii, coama este vargata, iar coada, lunga, se termina cu un smoc de peri negri. Este foarte rapida, putand galopa cu 60 de km/ora. Ca toate celelalte zebre, cea de campie are un auz excelent, favorizat si de urechile mari si mobile, un miros fin si o vedere ce permite animalului sa observe aproape tot spatiul din jurul sau. Zebrele comunica intre ele cu ajutorul miscarilor urechilor: lasate pe spate, de pilda, indica o atitudine agresiva. “Desenul” dungilor este unic, actionand ca o amprenta pentru fiecare zebra in parte. In felul acesta, in cadrul unui grup, ele se pot recunoaste una pe alta dupa asezarea specifica a dungilor pe spate.

Cea de-a treia rasa este zebra de munte, care traieste in muntii ce marginesc Desertul Namibiei. Bine adaptata la viata de munte, ea are dimensiuni mai reduse. Existau in sudul Africii turme numeroase, dar astazi si aceasta rasa este pe cale de disparitie.

Zebrele de munte sunt impartite in doua subrase: zebra Hartmann (ce ocupa zona aspra a Platoului African de Est) si zebra Cape, ce poate fi intalnita in Muntii Cape.

Zebrele Hartmann nu mai numara acum decat aproximativ 7.000 de exemplare, in ultimii ani ele fiind in competitie cu puii lor pentru gasirea nutretului si a apei.

Zebrele din Muntii Cape sunt cele mai mici, ca dimensiune, dintre zebrele existente (120 centimetri in inaltime). Acestea au fost aproape de exterminare, in 1937, supravietuind doar 45 de exemplare. Pentru salvarea speciei a fost creat Parcul National Montan de Zebre, in Africa de Sud, care a adapostit cinci masculi si o femela. In 1950 nu mai exista nici un exemplar in parc, dar - din fericire - donatia a unsprezece indivizi, facuta de un fermier, a permis refacerea “familiei”din rezervatie. Astazi, traiesc in parc cam 300 de exemplare, iar alte 250 se gasesc in diverse locuri protejate.

Un alt motiv pentru care zebrele sunt pe cale de disparitie este si faptul ca se inmultesc foarte greu. Puiul sta in burta mamicii intre 11 si 13 luni, in functie de rasa. Nasterea dureaza insa doar douazeci de minute si are loc in prezenta intregii familii. In fiecare an, zebra are un singur pui. Puii sunt paziti in permanenta de masculii din apropiere, in timp ce mamele merg sa se adape. Micutii nu beau apa pana la trei luni si au o crestere extrem de rapida. La numai cincisprezece minute de la nastere, puiul izbuteste sa se ridice in picioare, iar dupa doua ore poate sa-si urmeze mama. Timp de cateva zile, mama nu permite nimanui sa se apropie de puiul ei, doar daca este fratele sau sora nou-nascutului. Abia dupa zece zile, micutul face cunostinta cu restul familiei si primeste atentie si din partea tatalui.

Cand implineste sase-sapte luni, puiul este intarcat (adica nu i se mai da voie sa suga), dar maturitatea este atinsa la varsta de doi ani - la femele si intre trei si cinci ani - la masculi. Viata lor dureaza pana la douazeci de ani, uneori chiar mai mult.

Cand se vorbeste despre zebre nu totul este negru sau alb. Zebrele duc o viata de familie extrem de complexa. Exista, asa cum am mai explicat, trei feluri de zebre ce strabat campiile si padurile Africii. De departe, cea mai cunoscuta si mai studiata ramane zebra de campie, aceasta putand fi vazuta printre cirezile de vite salbatice si girafe. Cele mai putin cunoscute raman zebrele Grevy si cele de munte.

Spre exemplu, zebrele de campie traiesc intr-o organizare sociala numeroasa. In general, grupul familial este compus dintr-un mascul adult, una sau doua femele si puii lor. Adesea, adultii raman impreuna pana la sfarsitul vietii. Femelele isi “inventeaza” propriile prietenii, intre ele se creeaza o ierarhie, ce exista chiar si intre pui, bazata pe diferentele de varsta. Daca masculul este prea batran sau se imbolnaveste, el paraseste grupul si se alatura unei cete de masculi singuri, care nu si-au intemeiat inca o familie. Cand doi indivizi din grup sunt foarte apropiati, au gesturi de tandrete si isi “ingrijesc” reciproc pielea folosind dintii.

Spre deosebire de “verisoarele” lor de campie, zebrele Grevy duc o viata cam singuratica in climatul uscat al estului Africii. Masculul nu-si formeaza o familie, ci isi stabileste un teritoriu, pe care-l apara impotriva celorlalti masculi. Acest teritoriu poate fi incalcat doar de femele, in perioada de reproducere. Doar cateva zebre din aceasta rasa migreaza pe distante lungi, in cautarea surselor de apa. Cercetatorii au descoperit ca zebrele Grevy amenintate cu disparitia (mai traiesc doar 5000 - 10000 exemplare) sunt mai degraba in relatii de rudenie cu magarii salbatici decat cu zebrele de campie. Iar zebrele de munte nu-si vor forma niciodata turme numeroase, ca ale celor din campie, dar vor avea familii.

Turmele de zebre pasc in liniste si au o hrana foarte variata, bazata in general pe ierburi, tufe si arbusti pitici. In timpul pascutului, zebrele raman atente, pentru a nu fi surprinse de lei sau hiene, principalii lor dusmani. Cand grupul dormiteaza in arsita amiezii, o zebra adulta ramane de paza, anuntand printr-un fornait specific aparitia vreunui pradator. Zebra cea mai in varsta este cea care conduce grupul atunci cand acesta migreaza, in timp ce masculul se plaseaza in spate sau lateral, pregatit sa-si apere familia. In sezonul ploios, intregul grup, mai ales in cazul zebrelor de campie, se muta cu totul pentru a gasi hrana si apa. Astfel de turme pot ajunge la 100.000 de exemplare si pot fi vazute de-a lungul sudului Africii, creand un remarcabil spectacol natural.
Aceste reptile de mult disparute, care continua sa ne fascineze, au pierit complet acum circa 60 de milioane de ani, cu mult inainte ca omul sa-si faca aparitia pe aceasta planeta.

Au fost identificate deja peste 600 de specii de dinozauri, de la animale gigantice pana la reptile de dimensiuni foarte modeste, asemanatoare cu soparlele de astazi. Aceste specii se incadreaza in aproape 30 de familii de dinozauri, clasificate destul de riguros de oamenii de stiinta. Dar, odata cu descoperirea unor alte schelete, noi specii continua sa fie clasificate si studiate.

Dinozaurii se inmulteau prin oua, ca si reptilele din zilele noastre. Femela isi depunea ouale pe sol, intr-un fel de cuib facut in pamant. Dimensiunile si numarul oualor variau in functie de rasa de dinozaur careia ii apartineau. Uneori, ouale erau pur si simplu furate de alti dinozauri! Exista o specie care avea acest obicei, denumita stiintific oviraptor, ceea ce inseamna in latina “hot de oua”.

Dinozaurii puteau inota, dar nu traiau numai in apa, spre deosebire de alte specii de reptile, contemporane lor, care erau acvatice: plesiozaurii si ichtiozaurii.

Despre dinozauri se mai stie ca erau acoperiti cu solzi, dar nu se poate preciza cu siguranta culoarea pielii lor. De obicei, naturalistii ii reprezinta colorati asemanator reptilelor de azi, in nuante de verde, galbui sau cenusiu. Este doar o presupunere, dar probabil nu vom sti niciodata care era adevarata culoare a dinozaurilor.

Nu se cunoaste nici cauza disparitiei dinozaurilor. Exista cateva presupuse cauze: o schimbare brusca a climei Pamantului, o epidemie devastatoare, lupta pentru existenta cu mamiferele care tocmai isi facusera aparitia, o eruptie vulcanica de mari proportii, un meteorit care a lovit Terra... Insa, la o analiza atenta, nici una dintre aceste teorii nu lamureste pe deplin misterul. Nu se poate explica de ce au disparut dinozaurii, in timp ce alte animale, contemporane lor (rechini, broaste testoase, crocodili) au supravietuit. Asa ca disparitia acestor animale care au stapanit candva planeta noastra ramane in continuare o enigma.

Unele rase de dinozauri erau carnivore - teribile animale de prada, ca, de exemplu, fiorosul Tyranosaurus rex - altii erau erbivori. Variau foarte mult si ca dimensiuni, de la o talie gigantica, pana la dinozaurii pitici, de numai cateva zeci de centimetri.

Stegozaurul era acoperit cu placi osoase, care il aparau de pradatori si il ajutau sa-si pastreze constanta temperatura corpului. In capatul cozii avea patru spini lungi, cu care, la nevoie, se putea apara. In ciuda infatisarii sale impresionante (masura 18 metri lungime si 3,5 metri inaltime), era un animal erbivor pasnic.

Brontozaurul este unul dintre cei mai cunoscuti dinozauri.

Avea si el dimensiuni mari, impunatoare (20 de metri lungime) si cantarea 35 de tone. S-au gasit oua fosile de brontozaur, de 20-30 cm lungime. Aceasta reptila se pare ca traia foarte mult. Mediul sau de viata era mlastina, caci se hranea cu plante acvatice.

Un alt gigant erbivor era brachiozaurul, care se hranea cu frunzele copacilor, asemenea girafelor din zilele noastre, cu care de altfel semana destul de bine. Avea 14 metri inaltime, 26 de metri lungime si cantarea 50 de tone! Fosile de brachiozaur au fost gasite atat in Africa, dar si in America de Nord, ceea ce ii face pe geologi sa sustina ca aceste doua continente nu erau separate complet de ocean, in acele timpuri indepartate.

Tyranosaurus rex era cel mai feroce dinozaur de prada, o adevarata teroare pentru celelalte animale. Este unul dintre cei mai cunoscuti dinozauri carnivori, poate si pentru faptul ca a fost “reinviat” in mai multe productii cinematografice SF. Cantarea 8 tone, avea 15 metri lungime si 8 metri inaltime. Mergea ridicat pe labele dinapoi; cele din fata erau extrem de mici. In ciuda dimensiunilor si a greutatii mari, era foarte agil. Avea dinti lungi, taiosi, cu care smulgea usor bucati mari de carne din prada sa. Primele fosile de Tyranosaurus rex au fost descoperite in anul 1900, in Statele Unite.

Archaeopteryx era o reptila zburatoare, un fel de stramos al pasarilor. Masura 30 pana la 60 cm lungime si avea dinti, gheare si o coada osoasa, asemenea reptilelor. Poseda insa aripi si pene, ca o adevarata pasare. A trait in perioada jurasica, in Europa Centrala.

Dinozaurul numit oviraptor nu era mai mare decat un caine. Se hranea cu ouale altor dinozauri. Gratie rapiditatii sale, fugea de indata ce fura oul.

Pterodactylul era o alta reptila zburatoare, dotata cu aripi, dar nu avea pene. Era un pradator destul de agresiv. Toate aceste creaturi, disparute de mult, au fost facute din nou sa se miste, dar, din fericire, numai pe pelicula de film, de unii cineasti cu fantezie. Cel mai recent film populat cu dinozauri este binecunoscutul “Jurassic Park”.
Cucii
Odata cu incalzirea vremii, auzim din nou binecunoscutul cantec, rasunand dintre ramurile unui copac: cu-cu! cu-cu! Pasarea care ne “vorbeste” asa este binecunoscutul cuc; caci cine oare n-a auzit de el ?

Face parte din familia cuculidelor, ordinul cuculiformelor, iar cucul intalnit in tara noastra (si, in general, pe continentul european) este denumit stiintific cuculus canorus. Sau, mai pe intelesul tuturor, cucul gri.

Aceasta pasare este atat de cunoscuta in Europa, incat cantecul ei a inspirat numerosi poeti si compozitori, ba chiar si inventatori: sa ne gandim numai la ceasul... cu cuc!

Cucul gri (cuculus canorus) este o pasare foarte raspandita in Europa, unde isi face aparitia primavara (prin luna aprilie, uneori si mai devreme), venind din Africa, unde petrece lunile de iarna. El ramane pe continentul nostru pana prin august sau chiar septembrie, cand isi ia din nou zborul catre sud, spre tarile calde. Cucul este, deci, o pasare migratoare (calatoare). Si la dus si la intors, masculul ajunge primul, zburand mai repede, apoi soseste si femela.

Silueta cucului seamana putin cu aceea a unui rapitor, avand aripile ascutite si coada lunga. In schimb, coloritul sau este destul de neinteresant: gri pe spate, alb cu negru pe burta, gri pe piept, cu pete albe pe coada. La unele femele, culoarea gri a pieptului este inlocuita de o nuanta roscata. Oricum, cucul nu este prea usor de observat, fiind o prezenta discreta, care se manifesta mai mult prin sunete. Cine nu cunoaste cantecul lui caracteristic, care i-a dat si numele?

“Cu-cu! Cu-cu!”. De fapt, masculul este cel care emite aceste sunete, leganandu-se pe creanga pe care se afla. Femela face un fel de “glu-glu”.

Cucii se adapteaza la medii foarte variate, singura lor pretentie fiind existenta unei vegetatii bogate (arbori, tufisuri) in care sa se poata ascunde si unde sa gaseasca si hrana necesara. Ii putem intalni deci in paduri, in zonele cultivate, pe tarmuri, in regiunile mlastinoase si chiar in zonele alpine. Se pare ca, totusi, dintre toate acestea, cucul prefera padurile de foioase.

Cea mai mare ciudatenie a acestei pasari consta in felul in care isi creste puii. Sau, mai corect spus, in modul in care nu si-i creste... Este, din acest punct de vedere, un “parazit”, un “profitor”, caci isi plaseaza ouale in cuiburile altor zburatoare. Cucul nu isi construieste nici un cuib. Atunci cand vine vremea sa faca oua (in jur de 10 - 13), femela cauta cuiburile altor zburatoare (de obicei, de talie mica). Pasarelele fiind plecate, cucul-femela vine la cuibul strain si isi lasa aici cate un ou, care seamana - in mod ciudat - cu cele ale “gazdei”. Pentru ca aceasta sa nu isi dea seama de siretlic, cucul fura unul dintre ouale din cuib, pe care apoi il sparge si il mananca. Cand este vorba despre cuiburi mai greu accesibile, unde nu poate intra decat printr-un mic orificiu, cucul-femela face oul pe pamant, dupa care il ia in cioc si il introduce cu grija in cuibul strain. La intoarcere, “proprietarii” cuibului nu-si dau seama de ceea ce s-a petrecut si clocesc oul de cuc impreuna cu celelalte, ca si cum le-ar apartine (au fost gasite oua de cuc in cuiburile a circa 100 de specii diferite de pasari!). De obicei, puiul de cuc iese din ou inaintea celorlalti pui si se dezvolta mai repede. Nu dupa multa vreme, desi este inca orb si golas, incepe sa arunce din cuib, unul cate unul, ouale sau puisorii pasarii-gazda. In final, micul cuc ramane singur, bucurandu-se de toata atentia parintilor adoptivi si primind de la acestia intreaga hrana. Consuma in cea mai mare parte insecte. Daca nimereste in cuibul unei pasari care il hraneste doar cu seminte, cum ar fi ciocarlia, puiul de cuc nu va supravietui acestui regim “vegetarian”.

Hrana cucilor consta, deci, in insecte, paianjeni, tot felul de viermisori, miriapode si mai ales omizi mari (asa-numitele “omizi paroase”, care nu sunt agreate de alte pasari). Din acest motiv, cucul este o pasare folositoare, care merita protejata, caci are un rol sanitar, curatand copacii de aceste omizi.

Daca in Europa traieste cucul gri, pe care l-am descris pana acum pe larg, exista si alte rase de cuci, raspandite in lumea intreaga. De exemplu, cucul american are ciocul mai scurt decat ruda sa europeana. Tot in America de Nord, in zonele desertice din California, traieste cucul terestru, care nu zboara aproape deloc.

Cucul guira este o rasa cu un mot de pene pe cap si traieste in America de Sud. Cucul cu ciocul galben are pieptul alb si traieste in America de Nord, iar iarna migreaza in America de Sud. In Australia si Noua Guinee traieste cucul-fazan, colorat in cafeniu si verzui.
Randunelele
  Randunelele sunt printre pasarile considerate vestitori ai primaverii. An de an, venirea lor ne produce o adevarata incantare, iar felul in care isi construiesc, cu atata migala, cuiburile, este uimitor. Acesti mici arhitecti sunt de asemenea adevarati acrobati ai zborului si neintrecuti vanatori de insecte. Pasari delicate, randunelele trezesc in sufletele celor mici interesul pentru viata pasarilor migratoare si fascinatia fata de aceste zburatoare.


Randunelele fac parte din familia Hirundinidae si sunt pasari de dimensiuni mici, avand intre 13 si 20 de centimetri. Traiesc in emisfera nordica, in Asia, Africa, Europa si America de Nord. Cele din Europa sunt pasari migratoare, care “locuiesc” pe acest continent din primavara pana in toamna, iarna petrecand-o in Africa.

Cea mai cunoscuta este hirundo rustica, randunica obisnuita, numita si randunica domestica. Aceasta este o pasare cu spatele si capul de culoare negru-albastrui, pieptul alb si gusa de culoare roscata. Are o silueta foarte eleganta, iar coada este terminata cu doua pene mai lungi si subtiri - celebra “coada de randunica” in forma de “V”. Este cea mai cunoscuta randunica, larg raspandita in America de Nord, Europa si Asia, precum si in Africa de Nord. O intalnim practic in toate zonele de relief, mai putin in muntii inalti.

Randunica isi alege habitatul (adica locul in care traieste) in functie de prezenta insectelor zburatoare cu care se hraneste (musculite, libelule, furnici zburatoare si altele). Micuta pasare prinde insectele din zbor (uneori poate zbura cu viteza foarte mare, schimbandu-si brusc directia in aer). Ea poate atinge o varsta de pana la 8 - 10 ani, iar viteza cu care zboara ajunge la 160 de km/ora.

Este o vanatoare neintrecuta, dar are nevoie de spatii largi, deschise, pentru aceste performante. De aceea, prefera campiile si chiar parcurile din marile orase pentru a vana, dar nu prea o intalnim in paduri, unde desisul copacilor nu ii ofera suficient spatiu. De asemenea, prefera apropierea apelor sau chiar a mlastinilor, din doua motive. In primul rand, pentru ca pe aici zboara o multime de insecte - hrana bogata pentru randunica. Apoi, pentru ca ea are nevoie de pamantul moale, de lutul si de malul care se afla din belsug in astfel de zone, pentru construirea cuibului.

Acest cuib este amplasat in cele mai diverse locuri, mai ales sub stresinile caselor, dar si in poduri, garaje, chiar in interiorul caselor (atunci cand exista o deschidere permanenta spre exterior). Cuibul este construit din pietricele unite intre ele cu mal si are in general o forma semicirculara cu o deschidere pe unde intra si ies pasarelele. Este captusit cu paie si puf, pentru a fi cat mai confortabil. Un caz incredibil, dar adevarat, s-a petrecut atunci cand o randunica a picat in zbor pe spatele unei pisici, smulgandu-i cu ciocul cateva fire din blana moale, pentru a-si captusi cuibul! Constructia acestui adapost dureaza cam o saptamana. Au fost intalnite cuiburi de randunica in cele mai ciudate locuri: intr-o cabina de tractor abandonat, in lampi agatate in tavanul grajdurilor...

In 1978, in Franta, s-a descoperit un cuib de randunica construit in gura unui bidon de lapte, agatat de un cui deasupra solului. In alt caz, randunelele si-au construit cuibul sub streasina unui vagon de tren care parcurgea zilnic un traseu de 3 km!

Dupa cum se vede, acestor pasari nu le lipseste niciodata inventivitatea.

Randunica face 3 pana la 6 oua, din care ies puii. Acestia sunt hraniti apoi cu insecte, uneori chiar cu cate o libelula mai mare decat ei! S-a calculat ca pentru hranirea tuturor puilor, o randunica ajunge sa faca nu mai putin de 400 de zboruri pe zi!

Dupa ce puii au crescut, ei nu mai sunt hraniti de parinti, pentru a-i determina sa iasa din cuib si sa invete astfel sa zboare.

Tot din familia Hirundinidae mai fac parte lastunul de casa si lastunul de mal. Ei se deosebesc de randunelele obisnuite prin faptul ca sunt ceva mai mici, au un colorit usor diferit al penajului, iar coada nu mai are acele prelungiri caracteristice. Lastunul de casa are spatele negru-albastrui, iar lastunul de mal - maroniu. Acesta din urma este singura randunica astfel colorata. Traieste in Europa si isi petrece iarna in Africa, la sud de Sahara. Vietuieste pe falezele inalte, unde isi sapa un cuib in forma de gaura in pamant, pe orizontala, care poate ajunge la adancimea de un metru. Apoi, acesta este captusit cu fire de iarba si pene.

Dintre toate pasarile migratoare, randunica este cea mai cunoscuta. De fapt, este prima pasare care i-a facut pe oameni sa-si dea seama de acest ciudat fenomen al migratiei. Multa vreme, s-a crezut ca randunelele petrec iarna ascunse sub pamant sau chiar sub apa! Abia spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, celebrul naturalist Buffon a aratat ca aceste teorii sunt gresite si ca randunelele isi petrec probabil iarna in tari mai calde. Unii naturalisti, pentru a verifica acest lucru, au avut ideea de a lega fire de ata colorata de piciorusele unora dintre aceste pasari, pentru a li se putea urmari traseul dintr-o tara in alta. S-au putut astfel trasa hartile migratiilor. De exemplu, randunica strabate distante imense: din Europa traverseaza in zbor Marea Mediterana, pentru a ajunge in nordul Africii. Dar aici calatoria nu s-a terminat.

Isi continua zborul catre sud, traversand desertul Sahara pentru a ajunge in final in regiunea unde ierneaza si unde, evident, este cald si se gaseste hrana din belsug. Aceste pasari parcurg distante de pana la 10.000 km. Multe dintre ele cad, epuizate, in timpul migratiei, in apa Marii Mediterane si se ineaca. Uneori se intampla sa se lase in zbor pe puntea cate unui vapor, ca sa se odihneasca. Este o proba de rezistenta pe care totusi curajoasele zburatoare o trec in fiecare an, revenind de fiecare data in Europa, nu doar in aceleasi regiuni de unde au plecat, dar chiar la aceleasi cuiburi!

Principalul motiv pentru care migreaza este cautarea hranei. Iarna, insectele zburatoare pe care le consuma randunelele lipsesc complet din Europa, in schimb in Africa se gasesc din abundenta.

In luna aprilie, primele randunele se intorc in Europa. Bine ati revenit acasa!
Caracatitele
  Sa fie oare atat de nemilos acest animal, incat numele sau a ajuns sa defineasca o grupare de tip mafiot? Sa manance atat de mult, incat sa i se spuna “caracatita” si unei persoane lacome, apucatoare?


Nu neaparat cruzimea si “pofta de mancare” a caracatitei au facut ca ea sa “boteze” organizatii periculoase si oameni lacomi, ci mai degraba aspectul sau. Cele opt brate ale ei - care se pot deplasa in atatea directii - par a putea ajunge oriunde si a controla tot teritoriul respectiv. Iar atunci cand “prada” a fost prinsa, nimic nu o mai poate salva din acea inclestare...

Asta in imaginatia maturilor care au lansat respectivele comparatii. Pentru copii, insa, caracatita este un animal interesant, ba chiar un foarte dragut personaj de desene animate. Dar hai sa vedem care este adevarul stiintific si ce spun zoologii despre toate acestea...

Caracatita este un animal marin nevertebrat (adica nu are coloana vertebrala si nici un alt fel de oase), facand parte din increngatura molustelor. Este vorba despre acele animale cu corpul moale (de cele mai multe ori aparat de o cochilie), care au de obicei un singur picior musculos. Printre aceste rude mai indepartate ale caracatitei - molustele - se numara melcul si unele scoici.

Dar, dintre moluste, caracatita este inclusa in clasa cefalopodelor, adica a acelor animale care au in jurul capului (mai exact, al gurii) brate tentaculare (prevazute cu ventuze), care servesc la pipait, la apucat prada si uneori la deplasare. Din aceasta clasa mai fac parte sepia si calmarul, care au insa zece tentacule, fata de cele opt ale caracatitei, dar le lipseste complet cochilia (sau carapacea), pe care au “pierdut-o” in timpul milioanelor de ani in care au evoluat. Tot in timpul acestei evolutii, “piciorul” (ca de melc) s-a transformat in brate.

Caracatita traieste in adancuri, foarte aproape de fundul marilor (in special al celor din zonele tropicale) sau al oceanelor, gasindu-si adapost in niste “vizuine” formate de apa in stanci, in nisip sau sub bolovanii din larg. Are, ca toate molustele, un corp moale, din care pleaca direct opt brate, acoperite cu doua randuri de ventuze. Daca isi pierde unul dintre aceste tentacule, de cele mai multe ori ii creste altul, la loc.

La cele mai multe dintre cele peste 150 de rase de caracatite cunoscute, culoarea pielii sale este inchisa, maro-negricioasa, dar destule dintre ele isi pot schimba nuanta, pentru a se ascunde sau a exprima o intentie. Marimea lor este si ea variabila: cele mai mici au numai cativa centimetri (caracatitele din Sri Lanka), iar cele mai mari pot ajunge pana la 10 metri (rase care traiesc in Oceanul Pacific). Cele mai multe dintre ele cantaresc cateva zeci de kilograme (o medie de 45), dar suratele lor uriase pot avea o greutate de pana la 200 de kilograme.

Dintre toate nevertebratele, caracatita este cea mai “inteligenta”, fiind dotata cu un sistem cerebral complex, un fel de creier care o ajuta sa rezolve cele mai multe dintre problemele sale de existenta. De asemenea, ea mai are o metoda specifica si foarte eficienta de a se apara de dusmani: cand este atacata, elimina in jurul sau o substanta inchisa la culoare, care innegreste apa, ajutand-o astfel sa dispara din zona periculoasa. Mai mult chiar, unele dintre caracatite secreta o astfel de substanta care poate paraliza pradatorul. In schimb, este complet lipsita de auz, dar dotata cu o vedere foarte buna, comparabila ca nivel de perfectiune cu cea umana.

Ca majoritatea animalelor acvatice, caracatita respira cu ajutorul branhiilor, luand oxigenul direct din apa. Tot o astfel de circulatie a apei de tip “sifon” o pune in miscare: caracatita absoarbe lichid, apoi il elimina cu presiune - si asa se deplaseaza. Acesta nu este, insa, unicul mod de deplasare, tentaculele fiind de asemenea utilizate ca pentru “inot”.

Caracatita este un animal carnivor, hrana sa preferata fiind molustele mici, crustaceele, crabii, unele specii de pesti si melcii marini. Pe cele mai multe dintre victimele sale le ademeneste schimbandu-si culoarea corpului si devenind astfel aproape invizibila in locul in care sta la panda. La momentul potrivit, cand prada se apropie suficient, isi intinde tentaculele - foarte mobile - si isi imobilizeaza victima. In cazul vietatilor mai dezvoltate (mai mari sau mai inteligente), atacul este sustinut cu ajutorul substantei veninoase care le paralizeaza.

Caracatitei ii place singuratatea. De obicei, traieste fara alte “rude” prin apropiere, cu exceptia perioadei in care se apropie venirea pe lume a puilor. Atunci, ea depune un numar imens de oua (de ordinul sutelor de mii!), din care ies puisori de 3 milimetri. De cand depune ouale si pana cand puii cresc suficient cat sa se descurce singuri (adica o perioada de la 25 la 60 de zile), “mama” nu mananca aproape nimic, ocupandu-se in permanenta de oxigenarea si hranirea acestora, cu ajutorul “sifonului” sau.

Aceasta infometare teribila ii pune in pericol viata caracatitei-mama, ea supravietuind in prea putine dintre cazuri. Chiar si cu acest sacrificiu extrem, dintre sutele de mii de pui iesiti din ou, numai doi sau trei reusesc sa supravietuiasca si sa devina adulti...
Tapirii
  Cei care au citit “O calatorie spre centrul Pamantului”, una dintre nemuritoarele carti semnate de Jules Verne, isi amintesc - probabil - de cei trei curajosi exploratori care au coborat in adancimea unui crater islandez. La sute de kilometri sub scoarta pamantului, aventurierii au descoperit o mare subterana si multe specii de animale preistorice.


Printre acestea, Jules Verne povesteste despre un tapir urias care trebuia sa infrunte o aratare ciudata, o combinatie de rinocer, cal, hipopotam si camila...

Cartea este, desigur, o fictiune, dar adevarul este ca tapirii traiesc pe pamant din preistorie, de atunci trebuind insa sa supravietuiasca in conditii vitrege, fiind vanati de oameni, dar si de alte animale carnivore mai mari sau mai puternice. Doar cateva triburi indiene (in special din America de Sud) refuza sa ucida tapirii, deoarece ii considera animale sfinte, in care Tapirii traiesc in doua regiuni complet diferite si foarte departate ale lumii: sud-estul Asiei (India, Thailanda, Sumatra) si America de Sud (din sudul Mexicului, Venezuela, pana la sud de Paraguay si Brazilia). Fiind aproape in totalitate erbivori, ei prefera sa isi stabileasca teritoriul pe pajisti sau in padurile tropicale, neaparat in apropierea unei ape.

Tapirii sunt animale destul de precaute, de obicei chiar sperioase, intrand rareori in conflict cu alte specii. De altfel, ei prefera sa se ascunda ziua si sa isi caute hrana dupa apusul soarelui, cand nu este foarte riscant sa fii vazut de pradatori. Pe intuneric, tapirii cauta suprafetele acoperite cu iarba sau pe care cresc arbusti si tufe, din care se infrupta pe saturate. Mananca frunze, muguri, seminte si fructe - aproape orice le ofera vegetatia din teritoriul pe care traiesc, ba chiar si plante acvatice, asemanatoare algelor. La aceste delicatese din apa pot ajunge datorita faptului ca sunt si foarte buni inotatori, zbenguiala prin namol fiind una dintre “distractiile” lor preferate.

Tapirii au corpul foarte asemanator cu al porcului (un pic mai mare, uneori), capul este alungit, iar ratul este un fel de “nas” foarte dezvoltat, care ii face sa aiba o infatisare cu totul speciala. De altfel, acest rat alungit este folosit de tapir pentru cautat si apucat, aproape in acelasi fel in care elefantul isi utilizeaza trompa. De obicei, tapirul traieste de unul singur, cu exceptia perioadelor de imperechere, atunci cand femelele cauta compania unui mascul puternic. Puiul de tapir se naste dupa 13 - 14 luni de gestatie, iar dupa alte 10 - 12 devine matur, ca infatisare si conformatie. Tapirii traiesc, in medie, aproximativ 30 de ani.

Corpul tapirului este lung (chiar si peste doi metri) si acoperit aproape in intregime de un par rar si ravasit, inchis la culoare (negru la cele mai multe dintre rase, dar si maroniu sau gri), exceptie facand exemplarele indiene, care sunt pe jumatate negri (partea din fata) si pe jumatate albi (partea din spate). De asemenea, toti tapirii au o coada foarte scurta, la unele dintre rase aceasta fiind aproape insesizabila. Ochii lor sunt mici si adanciti, situati pe cele doua parti ale capului, ovali si nu foarte mobili (tapirii sunt nevoiti sa isi intoarca deseori capul pentru a privi in directii diferite). Picioarele sunt scurte, dar zvelte si egal dezvoltate (fiind la fel de mari cele din fata si cele din spate).

Desi nu poate fi considerata - inca - o specie pe cale de disparitie, familia tapirilor trebuie sa faca fata unei tot mai chinuitoare restrangeri a teritoriului in care ei prefera sa traiasca (din cauza despaduririlor masive care se fac in zone pe care urmeaza sa se practice agricultura), dar si vanatorii acestor mamifere, care a devenit un fel de sport distractiv in unele tari sud-americane.

Specia tapirilor se imparte in patru mari rase, clasificate dupa zonele in care traiesc, dar si dupa anumite caracteristici. Astfel, exista tapirul de campie (tapirus terrestris), numit si brazilian sau sud-american, care traieste in padurile tropicale din America de Sud, cel care apare in multe dintre miturile si legendele indiene. Ruda sa care traieste la inaltimi mai mari a fost numita tapirul de munte (tapirus pinchaque), intalnit pe platourile inalte din Columbia, Ecuador si Peru. Ambele rase sufera din cauza despaduririlor din zonele amintite. Tot in America de Sud mai traieste si tapirul baird (tapirus bairdii), in special in sudul Mexicului si pe cateva zone restranse din Columbia. Este al doilea ca marime din specia sa, dupa tapirul indian, dar si cel mai mare mamifer terestru din Mexic. Iar “uriasul” familiei, tapirul indian (tapirus indicus) sau asiatic populeaza sud-estul Asiei si reprezinta rasa care a rezistat cel mai bine - destui ani - in conditiile din rezervatii si chiar in parcurile zoologice.
Veverita
  Este acrobatul lumii animalelor. Uimeste prin sariturile sale, de pe o creanga pe alta, la mare inaltime, si prin viteza cu care alearga pe ramurile arborilor, de care se agata cu ghearele ei ascutite.


Iar coada sa stufoasa, mai lunga decat intreg restul corpului, o face sa fie atat de usor de recunoscut de toata lumea. Este veverita, cea careia vechii greci ii spuneau “skiouros”, denumire rezultata din alaturarea cuvintelor “skia” (care inseamna umbra) si “oura” (coada). Adica, intr-o traducere adaptata zilelor noastre, “cea care sta in umbra cozii sale”. Traieste pe Terra din cele mai vechi timpuri, zoologii americani descoperind in Carolina fosile ale unor exemplare de veverita gri, a caror “varsta” a fost estimata a fi de aproximativ 50 de milioane de ani! O intalnim si in prezent, in foarte multe zone ale globului, in special in apropierea terenurilor impadurite, dar chiar si in parcurile si pe strazile localitatilor din vecinatatea padurilor, veverita adaptandu-se foarte usor traiului printre oameni.

Iar oamenii o iubesc si o ocrotesc, pentru ca este draguta, jucausa si deloc agresiva.

Desi nu sunt diferente foarte mari intre acestea, exista in prezent peste 300 de rase de veverite, impartite in sapte mari familii, cele mai cunoscute si mai numeroase fiind veveritele gri, veveritele zburatoare si veveritele de arbore. Dintre acestea, veverita gri reprezinta rasa cel mai des intalnita si mai studiata, populand zone intinse de pe aproape intreaga suprafata a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Indepartat si Japonia).

Veverita gri are o lungime de 30 - 40 de centimetri (inclusiv coada) si o greutate care nu depaseste jumatate de kilogram. Se hraneste in special cu alune, nuci, seminte, samburi si fructe de padure, dar nu refuza - atunci cand “se muta” la oras si oamenii ii ofera - biscuiti, covrigi, napolitane si chiar pizza! Traieste aproximativ 6 ani, dar atunci cand “se plimba” pe strazile oraselor, viata ei este scurtata de cele mai multe ori de rotile masinilor sub care ajunge din nefericire.

O ruda mai mica a veveritei gri este cea roscata (Sciurus vulgaris), care masoara cel mult 20 - 25 de centimetri, are blana in nuante de la caramiziu la negru-roscat, burta alba si o coada lunga, din fire pufoase si ciufulite.

Aceasta este, de altfel, veverita care traieste si in Romania. Unele dintre exemplarele acestei rase au smocuri roscate sau negre pe urechi, acestea devenind mai pronuntate in timpul iernii. Veverita roscata prefera sa traiasca in padurile de conifere, unde gaseste din belsug hrana ei preferata: seminte si conuri de pin sau de brad.

Desi rozatoarele nu sunt, de obicei, animale indragite, in America de Nord o rasa de veverite a devenit preferata tuturor. Este vorba despre veverita dungata (Tamias striatus), care traieste in paduri, dar isi petrece majoritatea timpului pe sol, fiind un animal indraznet si curajos, care nu se teme de oameni. De obicei, veveritele dungate scotocesc dupa seminte si fructe de padure, dar mananca si resturile ramase dupa picnicuri.

Si in neamul veveritelor exista pitici si giganti. Cea mai mica veverita poate fi intalnita in Africa (a fost denumita, de aceea, pigmeul african), mai exact in sud-estul Nigeriei, in Camerun si Gabon. Nu o sa va vina sa credeti, dar capul si corpul acestei mici veverite nu au - impreuna - mai mult de 7 centimetri, iar coada mai masoara inca pe atat! Uriasul din familia veveritei se numeste Ratufa (Ratufa indica), cunoscuta fiind si ca veverita gigantica indiana, corpul si coada acesteia putand masura - impreuna - pana la 90 de centimetri! Aceste veverite uriase traiesc in sud-estul Asiei si in cateva zone din Nepal.

Revenind la veveritele obisnuite si la modul lor de a trai, sa spunem ca aceste mici animale sunt active in tot timpul anului, neintrand iarna in hibernare. Faptul ca odata cu inceperea sezonului rece nu isi mai fac aparitia are o alta explicatie: ele se retrag in scorburi sau vizuini pentru a-si proteja si pastra caldura corpului, parasindu-si adapostul doar pentru a-si reface proviziile de hrana. De asemenea, aceasta este si o tactica de a se proteja impotriva pradatorilor, care in acele perioade isi diversifica meniul, vanand chiar si micile animale care nu se afla de obicei pe lista victimelor preferate. Unul dintre putinii dusmani naturali ai veveritei ramane - indiferent de anotimp - acvila, aceasta pasare de prada planand deseori pe deasupra terenurilor pe care topaie micutele mogaldete pufoase.

O curiozitate careia zoologii nu-i gasesc alta explicatie decat cea a inrudirii cu unele specii de rozatoare este faptul ca veverita se poate deplasa prin apa inotand “caineste” si folosindu-si coada drept carma! Este adevarat ca acest lucru se intampla foarte rar: numai atunci cand veverita nu are de ales apeleaza la acest mijloc de deplasare extrem de obositor pentru ea. In rest, alearga cu viteze foarte mari sau face salturi, lungimea sariturii putand ajunge la aproape doi metri. Daca aceste salturi au loc la inaltime, de pe o creaga pe alta sau chiar intre doi copaci invecinati, saritura poate fi asemanata cu zborul, din aceasta comparatie provenind numele veveritelor zburatoare. Doar nu credeati ca zboara cu adevarat, nu?

Veveritele sunt animale singuratice. Nu traiesc in grupuri, iar singura apropiere dintre masculi si femele are loc in perioada imperecherii. Dupa aceea, in special primavara, masculul paraseste femela, pe care o lasa sa se ocupe singura de cei, de obicei, patru micuti nou-nascuti. Puii se nasc golasi si orbi, avand intre 30 si 50 de grame fiecare. Mama veverita ii va tine pe acestia in vizuina pana cand vor creste destul de mari astfel incat sa se poata descurca singuri. Aceasta perioada dureaza intre opt si zece saptamani. In acest timp, veverita isi muta - pe rand - puii dintr-un loc in altul (daca este nevoie), apucandu-i cu gura de ceafa, asa cum probabil ca ati vazut ca fac pisicile cu puii lor.

Fiind atat de simpatice si de prietenoase, va veti intreba - desigur - daca ati putea aduce o veverita in camera voastra, pentru a o creste ca pe un animal de companie. Raspunsul este: categoric nu! Veverita are nevoie de spatiu in care sa poata alerga, sari, sa se poata catara. Fara sa vrea, nu din rautate, ea poate distruge pur si simplu lucrurile din casa, cu ghearele sale ascutite si cu dintii ei formati pentru ros. Asa ca, nu ne ramane decat sa le admiram pe aceste dragute acrobate cu coada stufoasa in mediul lor natural, sa le hranim si sa le protejam.
Hipopotamii
  Este unul dintre cele mai mari animale din Africa. In imaginile in care apare cu uriasa-i gura deschisa, pare un monstru! Maxilarele sale enorme sustin o pereche de colti lungi de aproape o jumatate de metru, suficient de puternici pentru a putea rupe o barca!


Totusi, cu toate ca este dotat cu aceste “arme” distrugatoare, hipopotamul se dovedeste destul de pasnic. Si, foarte ciudat, este vegetarian! Adica, mananca doar iarba, frunze si - rar - fructe! Daca nu stiati acest lucru, va vine sa credeti ca este vorba chiar despre acel urias al noroaielor?

Hans Klingel, un om de stiinta care a studiat amanuntit viata acestora, a caracterizat foarte elocvent specia: “Putine animale sunt atat de usor de recunoscut ca hipopotamii”. Si, intr-adevar, este foarte greu sa confunzi un hipopotam cu orice alt animal: un corp de forma unui butoi urias care poate cantari peste trei tone, falci enorme, o coada foarte scurta, picioare palmate cu cate patru “unghii” si nari care se pot deschide... Nu prea seamana cu o alta vietuitoare, nu?

Hipopotamii traiesc doar pe continentul african, in zonele din sudul desertului Sahara, lenevind toata ziua in apa sau chiar in namol si iesind sa se hraneasca doar noaptea. Astfel, pentru a-si potoli foamea, un hipopotam este nevoit sa parcurga - pe pamant - pana la 5 kilometri, mancand - in medie - aproximativ 40 de kilograme de vegetale in fiecare noapte! Avand un corp atat de voluminos, hipopotamul pluteste foarte usor, dar inoata destul de incet. Poate sta si sub apa, chiar mai mult de un sfert de ora, preferand sa se scufunde ca un adevarat submarin si sa mearga pe fundul raului.

Corpul hipopotamului poate ajunge la 4 metri lungime, este acoperit cu o piele gri sau maronie, piele insuficient de groasa pentru a rezista soarelui arzator. De aceea, evolutia a facut ca hipopotamul sa secrete un fluid uleios, roz, care il protejeaza impotriva razelor, asa cum o fac cremele folosite de oameni pe plaja.

Desi in zilele noastre putem intalni hipopotami doar in centrul si estul Africii, acestia traiau in antichitate si in zonele nordice ale continentului negru, in Delta Nilului - o realitate demonstrata de desenele vechilor egipteni.

Dupa cum am mai amintit, hipopotamul este - in mod surprinzator - strict erbivor. Asadar, iarba - de toate felurile - este mancarea sa preferata, hipopotamul hranindu-se la pascut. Numai ca, firele de iarba nu sunt taiate cu dintii, asa cum fac majoritatea erbivorelor, ci sunt smulse cu puternicele buze.

Din acest motiv, dar si din cauza cantitatii imense de iarba pe care o consuma in fiecare noapte, hipopotamii pot provoca mari pagube fermierilor care isi au terenurile in vecinatatea zonelor in care aceste animale pasc.

“Familia” in care - in cele mai multe cazuri - vietuiesc hipopotamii este o turma formata din 10 - 15 exemplare. Este adevarat ca au fost observate, extrem de rar, si turme mult mai numeroase, unele depasind chiar 100 de exemplare. Fiecare turma are un singur mascul dominant, alti cativa “subordonati” lui si mai multe femele, de care doar conducatorul grupului are dreptul sa se apropie in perioada imperecherii. Tot capul familiei este cel care delimiteaza teritoriul pe care il “stapaneste” grupul sau si il marcheaza cu gramezi de baliga pentru a nu fi incalcat de alte turme de hipopotami. Iar daca se intampla ca strainii sa nu tina cont de granitele fixate, “comandantii” celor doua tabere se confrunta intr-un ritual specific si ciudat. In privinta temperamentului, unii zoologi ii considera pe hipopotami drept niste erbivore pasnice (care vor doar sa fie lasate in pace), iar altii emit teoria ca avem de-a face cu “bestii prefacute, care pot deveni oricand violente”.

Femelele hipopotam nasc, de obicei, un singur pui, o singura data pe an, dupa 8 luni de gestatie. Micutul hipopotam este adus pe lume intr-un loc uscat, departe de raurile involburate sau de mlastinile nesigure; desigur, in cazurile in care nasterea nu o iau prin surprindere pana si pe mama. Puiul are la nastere pielea roz si sta primele doua luni numai in preajma mamei, al carei lapte este extrem de hranitor si il ajuta sa creasca foarte repede. In plus, mama hipopotam este extrem de grijulie si protectoare cu micutul, ea atacand fara teama orice potential agresor, indiferent daca este vorba despre un leu, un crocodil sau despre pasagerii unui vas care trece prea aproape...

Desi cresc foarte repede, hipopotamii se pot considera cu adevarat maturi destul de tarziu: masculii - la 7 ani, iar femelele la 9 ani. Dar, au apoi destul timp sa se bucure de viata, pentru ca traiesc destul de mult: 40 - 45 de ani in libertate si chiar mai mult in captivitate.

Toate informatiile din acest articol se refera la rasa comuna: hippopotamus amphibius. Acesta are insa si o ruda dintr-o rasa mult mai putin numeroasa: hipopotamul pitic (hexaprotodon liberiensis) care traieste in vestul tropical al Africii, mai ales in Liberia. Spre deosebire de hipopo-tamul obisnuit, cel pitic nu agreaza apa, preferand sa traiasca in padurile tropicale. Si corpul sau este diferit: mult mai mic (nu atinge 2 metri lungime), acoperit de o piele lucioasa, neagra cu nuante verzui.
Cand descoperim primul ghiocel inflorit, putem spune doar ca iarna s-a sfarsit. Abia cand zarim pe cerul senin primele stoluri de cocori care se intorc in Romania, nu mai exista nici o indoiala: este primavara cu adevarat!


Caci cocorii sunt considerati vestitorii inaripati ai primaverii, aceste pasari migratoare calatorind de doua ori pe an spre tarile calde si inapoi - pe meleagurile noastre.

Cocorii sunt pasari care traiesc in camp deschis, preferand sa stea pe langa ape si in tinuturile mlastinoase. Au gat si picioare lungi, iar ciocul este ascutit, ajutand la culesul unor seminte si insecte - de pe sol, sau chiar plante si vietuitoare - din apa. Cocorul face parte dintr-o numeroasa familie de pasari, ale caror marimi sunt foarte diferite: unele pot fi tinute in palma, altele sunt aproape cat un om de inalte... In ciuda acestor diferente de statura, toate rudele cocorului au aceleasi caracteristici interne (de exemplu, forma scheletului), fapt care demonstreaza ca sunt inrudite indeaproape. Exista aproximativ 200 de astfel de specii, dintre care unele sunt pe cale de disparitie. Dintre toate acestea, va vom prezenta in continuare rasa care traieste - de primavara pana toamna - la noi in tara. Denumit stiintific Grus grus, este mai cunoscut sub numele de cocorul mare, sau cocorul euro-asiatic.

Cu gat si picioare foarte lungi, cocorul mare poate ajunge la o inaltime de 115 cm (cam cat un elev de clasa intai), fiind insa foarte usor (maximum 6 kilograme). In schimb, deschiderea aripilor sale depaseste doi metri, in zbor. Penele cocorului euroasiatic sunt gri - pe cea mai mare parte a corpului, gatul si capul fiind negre, cu dungi laterale alburii si cu o pata rosie in crestet. Tot negre sunt picioarele si penele care alcatuiesc coada.

Cocorii traiesc in grupuri si migreaza la distante foarte mari, ca sa se imperecheze. Ei ierneaza in sudul Europei, in Asia sau in nordul Africii, dar vin primavara in Europa si Asia, pentru a se reproduce. Ca si alte rase inrudite, cocorul mare isi alege perechea pe viata (o raritate in lumea animalelor), cu care are un ritual de imperechere foarte spectaculos: masculul si femela se plimba mandri, se inclina si apoi fac un salt in aer. De asemenea, si sunetele scoase de cocori sunt impresionante: sunt prelungi (ca de trompeta) si pot fi auzite de la doi kilometri departare.

Cuibul construit de cocori - chiar si direct pe sol - are forma unei movilite “captusita” cu vegetatie (in special frunze ale unor plante care traiesc in preajma apelor). Femela face de obicei doua oua, care vor fi clocite - de ambii “parinti” - vreme de 28 - 31 de zile. Dupa iesirea din ou, puiul este luat in grija de “tata”, care il apara impotriva pericolelor de tot felul. Dupa 65 - 70 de zile, cand puiul incepe sa zboare, riscul de a fi atacat si prins scade foarte mult.

Cocorii - din toate rasele - sunt omnivori (adica se hranesc atat cu substante vegetale, cat si cu substante animale). Ei mananca insecte, deseuri, boabe de cereale, ghinde, nevertebrate de tot felul, broaste, soparle, rozatoare mici si chiar serpi.

Cocorii erau, candva, foarte raspanditi, dar numarul lor a inceput sa scada continuu din cauza degradarii habitatului (adica a suprafetelor care pot fi locuite de aceste pasari). Este vorba in special despre mlastinile care au fost asanate (adica s-a inlaturat surplusul de apa) si care ar fi fost “casa” preferata de sute sau mii de perechi de cocori.  



1. Cocorul mare
2. Cocorul negru
3. Cocorul monah
4. Cocorul canadian
5. Cocorul american
6. Cocorul japonez
7. Cocorul alb
8. Cocorul indian
9. Cocorul australian
10. Cocorul siberian
11. Cocorul motat
12. Cocorul balerin
13. Cocorul albastru
14. Cocorul incoronat
15. Cocorul sudic incoronat
Dupa artropode, molustele reprezinta a doua mare grupa de nevertebrate (animale fara schelet), existand peste 50.000 de astfel de specii.


Printre acestea se numara si scoicile, o familie numeroasa si ramificata, ai carei membri sunt raspanditi in mai toate lacurile, raurile, marile sau oceanele lumii. Ca toate molustele, scoicile au corpul moale, dar - ca particularitate - sunt dotate (ca si melcii), cu un fel de tegument numit manta, in care se produc substantele din care se formeaza cochilia. Pentru ca aceste moluste isi “construiesc” respectivul invelis de protectie, din carbonat de calciu, cochilia continua sa creasca pe toata durata vietii animalului.

Gasteropodele au cochilia formata dintr-o singura bucata. Pe masura ce animalele cresc, cochilia acestora se mareste, luand adesea forma unei spirale rasucite in jurul unui ax central. Unele dintre scoici sunt numite bivalve tocmai pentru ca au cochilia formata din doua parti, prinse intr-un fel de “balama”. La molustele vii, partea exterioara a cochiliei este acoperita frecvent de un strat subtire de materie inchisa la culoare, care o apara de atacul acizilor din apa. La majoritatea speciilor, interiorul cochiliei este acoperit cu sidef.

Dintre numeroasele specii si rase, scoicile considerate comune sunt cele denumite stiintific Littorina littorea, a caror cochilie masoara aproximativ 3 centimetri inaltime. Aceasta scoica - numita comuna - traieste in Oceanul Atlantic si in Marea Mediterana, pe tarmurile stancoase, unde se hraneste cu ierburi marine si resturi vegetale. La reflux, un mare numar de scoici cauta adapost in crapaturile stancilor. La fel ca si celelalte gasteropode de apa, scoicile comune au un capacel rigid, situat in spatele piciorului, numit opercul. Cand scoica se retrage in cochilie, operculul astupa “fereastra”, inchizand animalul inauntru.

O molusca a carei "casuta" se rasuceste mai mult decat la alte specii este cochilia-turn, denumita stiintific Turritella communis. De altfel, numele comun al acesteia este dat de asemanarea dintre cochilie si turla unei biserici.

Cochilia-turn traieste pe fundul marii, ingropata in nisip sau in mal pana la varful cochiliei si se hraneste filtrand din apa mici particule. Acest mod de hrana, prin filtrare, nu este specific doar cochiliei-turn, majoritatea scoicilor bivalve, dar si rotiferii, spongierii si multi viermi de mare procedand la fel. Adica, toate aceste vietati au anumite parti ale corpului care functioneaza ca niste site, retinand particule mici de hrana din apa filtrata. Revenind la cochilia-turn, sa mai spunem ca aceasta se poate inmulti semnificativ, iar cand molustele mor, cochiliile goale sunt cel mai adesea aruncate la mal. De altfel, aceasta Turritella communis este foarte rezistenta, putand sa traiasca pana si in locuri in care apa este foarte rece (cum ar fi coastele Islandei, in apele inghetate din nordul Oceanului Atlantic).

O molusca in aparenta inofensiva, dar foarte periculoasa pentru semenii sai, este stridia-arici: un pradator rabdator si foarte eficient. Ea ataca alte stridii, folosindu-si dintii microscopici (mult mai subtiri decat niste ace) pentru a perfora un mic orificiu in cochilia acestora. Dar gaurirea poate dura chiar si o saptamana! Dupa ce perforeaza cochilia tare a victimei, stridia-arici se hraneste cu carnea moale dinauntru, caci dupa ce Ocenebra erinacea (cum este denumita stiintific) isi incepe manevra ucigasa, stridiile nu mai pot lupta. Iar sansele de scapare sunt nule. Aceasta stridie “canibala” traieste in Oceanul Atlantic si in Marea Mediterana, cochilia sa putand ajunge la 6 centimetri inaltime.

Una dintre molustele a carei cochilie este considerata foarte frumoasa este ghiocul-regina, care - la maturitate - poate cantari pana la 2 kilograme. Protejat de o cochilie masiva, el traieste pe fundul marii, la mica adancime, hranindu-se indeosebi cu alge si alte ierburi marine. Ca multi alti ghioci, si acesta considerat “regina” (denumit stiintific Strombus gigas) are un fel de capac rigid, care il poate inchide ermetic in interiorul cochiliei, dar il si ajuta sa-si schimbe pozitia pe fundul oceanului. Ghiocul-regina a fost multa vreme foarte raspandit in marile lumii, dar numarul acestora s-a redus considerabil in prezent, deoarece tot mai multi oameni au tinut neaparat sa aiba in colectia lor si o astfel de cochilie (care poate ajunge pana la 23 de centimetri). In zilele noastre, singurul loc in care mai traieste ghiocul-regina este Marea Caraibilor.

Un alt exemplar foarte interesant din neamul scoicilor este murexul purpuriu, care traieste in Marea Mediterana. Exista multe specii de Murex (unele cu cochilii acoperite de spini, altele - ramificate), majoritatea traind langa tarm sau pe recifele de corali, unde se hranesc cu mici animale, inclusiv cu alte moluste. Murexul purpuriu (Murex brandaris) isi datoreste numele colorantului care poate fi extras din corpul sau. Pe vremea Imperiului Roman, acest colorant era utilizat la vopsirea in purpuriu a hainelor imparatului si ale altor inalti demnitari.

Dintre cele 15.000 de bivalve despre care aminteam la inceputul articolului, cele mai cunoscute sunt midia, stridia si scoica de rau. Toate bivalvele au cochilia formata din doua parti, pe care le pot inchide si deschide cu ajutorul unor muschi puternici cu care sunt dotate. Ajunse la maturitate, multe dintre aceste moluste isi petrec existenta ramanand fixate in acelasi loc si se inmultesc eliberand in apa celule reproducatoare. Ele respira prin branhii si filtreaza hrana din apa in care traiesc.

Ca majoritatea bivalvelor, midia (Mytilus edulis) isi incepe viata ca larva minuscula, plutind in apa. Apoi, larva se fixeaza pe o stanca, unde se transforma lent intr-o midie adulta. Odata fixata pe o suprafata solida, midia produce un lichid lipicios care se intareste in contact cu apa. Din acest lichid intarit se formeaza un manunchi de fire rezistente, care fixeaza si mai sigur midia de stanca, acolo unde traieste, in locuri expuse, in bataia valurilor, care ii aduc - insa - hrana suficienta. In timpul fluxului, midia filtreaza hrana aflata in apa din jur. La reflux, cand ramane expusa in aer, ea isi tine cochilia inchisa ermetic. Midia este prezenta pe tot globul si are 7 - 8 centimetri lungime.

Un deliciu pentru clientii marilor restaurante este stridia comestibila (Ostraea edulis). Aceasta molusca bivalva traieste pe tarmurile maloase ale estuarelor fluviilor (acolo unde acestea se varsa intr-o mare, de obicei in Mediterana sau in Oceanul Atlantic). Stridia comestibila are o cochilie zgrunturoasa, cu o valva turtita si una rotunjita. Valva turtita este indreptata in sus, in timp ce aceea rotunjita se fixeaza bine de stanci (sau chiar de alte stridii).

Cerastoderma edule. Aceasta este denumirea stiintifica a celei mai obisnuite dintre moluste. Adica, exact a celei numite pur si simplu molusca. Este un animal care traieste in numar mare pe tarmurile joase, dar pentru ca se ingroapa in nisip sau in mal, poate fi vazut doar foarte rar. In schimb, cochiliile goale pot fi adeseori observate pe plaja, abandonate de pescarusii care se hranesc cu continutul lor. Molusca se hraneste aspirand apa, apoi expulzand-o prin doua sifoane dantelate. Daca este atinsa, isi retrage sifoanele si se inchide in cochilie. Molusca are aproximativ 4 centimetri si traieste in special in Oceanul Atlantic si in Marea Mediterana
Breb. Asa i-au spus romanii speciei de castor raspandite acum sute de ani si la noi in tara. Tot in acele timpuri, sasii il numeau biber, iar maghiarii hod, pana la disparitia sa, de la sfarsitul secolului al XIX-lea (ultima atestare documentara a existentei castorului in Romania dateaza din 1824).


De altfel, vanarea acestuia pentru carne, blana si castoreum (o substanta secretata) a dus la scaderea dramatica a numarului de castori euroasiatici: la inceputul secolului XX, doar 200 de exemplare mai supravietuiau in numai opt zone restranse din Europa si Asia (in bazinul german al Elbei, in cel francez al Ronului, undeva in sudul Norvegiei si in mici teritorii din Belarus, Rusia si Mongolia). Incepand cu anul 1920 a fost demarat un amplu program international de reintroducere a castorului in tarile europene, finalizat cu succes in anii 90, cand pe continentul nostru traiau aproximativ 250.000 de exemplare. In Romania, programul de repopulare cu castori a raurilor Olt, Mures si Ialomita a inceput in 1998 si a durat pana in 2003, perioada in care au fost lasate in libertate 150 de animale. Se apreciaza ca, in prezent, numarul acestora s-a dublat.

Doua specii strans inrudite si destul de asemanatoare sunt numite castori si traiesc pe malurile opuse ale oceanelor Atlantic si Pacific, fiind botezate dupa numele continentului pe care locuiesc: castorul euroasiatic (Castor fiber) si castorul american (Castor canadensis). Mai mari decat majoritatea rozatoarelor (din a caror familie fac parte), castorii au capul relativ mic, un corp compact si indesat, acoperit de o blana deasa, de culoare maro-inchis. Ca si in cazul majoritatii mamiferelor care isi petrec o mare parte din timp in apa, blana este alcatuita din doua tipuri de peri: fire scurte, dar dese - care asigura izolare termica si fire mai lungi - de protectie (pentru camuflaj si aparare). Picioarele castorilor sunt scurte, toate cele patru labe fiind palmate (patru degete, cu gheare puternice), doar cele dinapoi avand membrane (pentru deplasarea prin apa).

Si coada lor ii deosebeste de alte rozatoare: este turtita (pe orizontala) si acoperita cu un fel de solzi pielosi, proprietati ce o transforma intr-o excelenta vasla, dar si carma, atunci cand castorii se afla in apa. Castorii reprezinta specia de rozatoare cea mai mare din Europa, exemplarele mature ajungand sa cantareasca 18 - 20 de kilograme (au fost consemnate si exemplare de 29 kg!), iar lungimea lor tinde spre 150 de centimetri, inclusiv coada.

Desi mamiferele nu sunt mari constructori, castorii reprezinta o evidenta exceptie. Ei se asaza totdeauna langa o apa (cel mai adesea, in apropierea unui mic lac sau a unui parau), unde isi cladesc adevarate adaposturi. Constructia incepe prin saparea unei vizuini subacvatice, de obicei in mal, peretii acesteia fiind claditi din pietre de rau, lipite cu noroi. Deasupra, castorii ridica un fel de movila uriasa, formand o coliba din crengi, pe care le fixeaza tot cu ajutorul malului. Constructia este atat de solida incat poate suporta greutatea unei persoane adulte. Cand casa este gata, se sapa la interior, deasupra nivelului apei, o singura camera mare, de locuit, peretii ramanand foarte grosi (peste 60 de centimetri), intrarea in acest adapost facandu-se numai pe sub apa, prin cel putin un orificiu subacvatic, astfel incat locatarul poate veni sau pleca fara sa fie vazut.

Dar masurile de protectie nu se opresc aici: castorii mai construiesc in jurul adapostului lor si cateva baraje si canale foarte eficiente impotriva agresorilor (lupi, ursi, lincsi, coioti), datorita faptului ca nivelul poate fi controlat, iar casa este mereu inconjurata de apa. Si aceste baraje sunt cladite temeinic. Se folosesc mal, ramuri, pietre si chiar trunchiuri groase de copaci, pe care castorii ii taie cu dintii incisivi de jos, folosindu-i pe cei de sus drept parghii. De altfel, acesti dinti lungi se uzeaza destul de repede prin ros, dar cresc neintrerupt.

Prin barajele pe care le construiesc (unele ajungand si la 500 de metri lungime), castorii pot fi considerati adevarati ecologisti, ajutand foarte mult mediul in care traiesc: regleaza debitele raurilor, creaza conditii de sedimentare si reduc volumul materialului transportat de curentul apei, contribuind astfel la purificarea acesteia. De asemenea, castorii sunt recunoscuti ca mari restauratori, “reparand” ecosistemele semiacvatice si oferind astfel conditii favorabile dezvoltarii altor specii de plante si animale. De exemplu, reintroducerea castorului pe cateva din raurile romanesti a avut consecinte foarte apreciate de biologi si zoologi. Astfel, specialistii nostri au constatat ca, in zonele populate cu castori, vegetatia malurilor s-a reinnoit (prin lastarirea speciilor lemnoase consumate de castori), iar vidrele, lupii si chiar ursii au reaparut in aceste ecosisteme.

Din pacate, desi sunt protejati de lege si in Romania, exista zone in care numarul de castori a scazut, moartea acestora fiind in putine cazuri naturala, cel mai adesea fiind provocata de braconieri sau de cainii ciobanesti ai oierilor din vecinatati.

Castorii sunt rozatoare ierbivore, schimbandu-si regimul alimentar in functie de anotimp. Primavara si vara se hranesc cu frunze de copac, dar si cu radacini sau muguri ai vegetatiei din zona, nuferii fiind una dintre plantele lor preferate. Toamna si iarna, castorii mananca scoarta si ramurelele unor copaci (in special ale foioaselor), dar si proviziile pe care si le-au facut in timpul sezonului cald. Despre ce provizii este vorba? Tulpini lemnoase, ramuri si crengi - stranse toamna si depozitate sub apa, prin fixare. Aceasta pastrare subacvatica functioneaza exact ca o conservare, asigurand proviziilor aceleasi valori nutritive.

Existenta de grup a castorilor se concretizeaza in colonii, familii care sunt formate - in general - dintr-o pereche de adulti (care raman impreuna pe viata) si puii lor. Membrii grupului isi marcheaza teritoriul si comunica intre ei batand apa cu coada (ca semnal de pericol) sau printr-o serie de sunete diverse. Spre deosebire de celelalte rozatoare, care au o rata mare de reproducere, castorii fac pui o singura data pe an, in mai sau iunie, dupa o perioada de gestatie de 3 - 4 luni. In general, mama aduce pe lume 4 sau 5 castorasi, desi exista si nasteri, mult mai rare, in care noua generatie este formata din 9 pui. Micutii se nasc cu ochii deschisi, acoperiti de blana si pot inota dupa numai cateva ore. Desi sug pana la 3 luni, micii castori incep sa consume hrana solida dupa numai trei saptamani.

Dupa ce cresc, puii dintr-o serie ajuta la adunarea hranei in toamna acelui an (ca provizii pentru iarna care urmeaza), dar apoi parasesc vizuina, cand se naste urmatoarea generatie, anul viitor. Castorii traiesc, in medie, 7-8 ani, recordul de viata al unui exemplar captiv fiind de 26 de ani.
URSII POLARI
  Pentru cititorii romani de toate varstele, cel mai celebru urs polar ramane Fram, a carui impresionanta poveste scrisa de Cezar Petrescu a induiosat intotdeauna.


Spre deosebire de nefericitul Fram, rudele sale din libertate sunt adevaratii stapani ai tinuturilor inghetate din zonele arctice. De altfel, exemplarele de la Polul Nord sunt mai mari decat oricare alte specii continentale, ursul alb fiind si cel mai mare mamifer carnivor care traieste pe pamant. Nevoit sa supravietuiasca pe banchize, pe gheata, ursul polar a trebuit sa reziste in unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai potrivnice medii de pe Terra: regiunea arctica a Cercului Polar. Si a reusit sa se adapteze aici, impotriva climei si a eschimosilor care l-au vanat fara incetare, pentru blana si carnea sa. Din acest motiv, in 1973, cinci tari, pe ale caror teritorii traiesc ursi polari, au colaborat la un proiect de lege pentru limitarea vanatorii, protectia habitatului si dezvoltarea studierii ursilor polari.

De atunci, numarul ursilor albi nu a mai scazut: peste 20.000 de exemplare traiesc in prezent in libertate, dintre care mai mult de jumatate populeaza zonele arctice canadiene.

Vara, temperaturile nu depasesc 10 grade Celsius. Cand este iarna cu adevarat, iar termometrul arata -30 de grade, este ceva obisnuit. La aceste temperaturi trebuie sa traiasca ursii polari. Iar pentru a rezista gerului, blana lor - crem sau alb-galbuie - a suferit mai multe transformari: perii sunt goi pe dinauntru, dar foarte desi, pentru a oferi o maxima protectie. In plus, sub piele, ursul polar are un strat de grasime gros de peste 10 centimetri. Si picioarele sale s-au adaptat traiului in zone vesnic inghetate: talpile sunt paroase (pentru a impiedica alunecarea pe gheata), iar ghearele nu sunt lungi, ca ale altor ursi, ci scurte, dar ascutite, pentru a apuca prada care se zvarcoleste.

Femelele ursilor albi cantaresc peste 300 de kilograme, dar masculii pot avea chiar si dublul acestei greutati (sau chiar mai mult). Si talia lor este impresionanta: au o lungime de aproape doi metri si jumatate, iar cand merg in patru labe, capul lor se afla la inaltimea de 1,5 metri. Un corp atat de masiv are nevoie de o hrana pe masura: peste 2 kilograme de grasime pe zi trebuie sa manance un urs pentru a rezista in conditiile climaterice in care traieste. Iar aceasta ratie de calorii provine in special din carnea de foca inelata, hrana preferata a ursilor albi, care este o sursa de energie extrem de necesara in special ursoaicelor cu pui. Desi poate captura foci si pe gheata (sau pe zapada), cea mai eficienta vanatoare ramane cea la copca: ursul asteapta langa gaura din gheata pana cand foca iese la suprafata apei pentru a respira; o insfaca de cap cu labele, o scoate pe gheata si o devoreaza.

Cand nu poate vana foci (inelate, cu barba, cu gluga sau de Groenlanda), ursul se multumeste cu lesuri de morse sau chiar de balene, dar si cu mici mamifere, rozatoare, pasari, sau chiar ouale acestora. Cand nu mai are absolut nimic altceva de mancare, recurge la ultimul fel din meniu: fructe de padure. Dar acestea reprezinta doar desertul inghitit de foame...

Singuratici de felul lor, ursii polari hoinaresc continuu, in cautarea hranei, putand parcurge zilnic chiar si peste 40 de kilometri. Totusi, ei nu parasesc decat rareori regiunea in care s-au nascut, revenind mereu in zonele lor preferate, unde calota glaciara intalneste Oceanul Inghetat si unde gheata se sparge - un loc foarte bun pentru vanatoare. In rest, traseele sunt mereu aceleasi: iarna, cand suprafata ghetii se extinde, se aventureaza spre sud, iar vara, cand zona inghetata se micsoreaza, revin in nord - cat mai aproape de pol. Daca este nevoie, ursii polari pot inota ore intregi, pentru a ajunge de pe un sloi pe altul, distante de ordinul a 100 de kilometri neparand sa ii sperie pe inotatorii cu blana alba.

Daca in apa se deplaseaza foarte usor (putand inota cu o viteza de 10 km/ora), mersul pe gheata este mai dificil pentru ursii polari: este mai degraba o tarare stangace a picioarelor, care nu le permite sa parcurga mai mult de 4 kilometri intr-o ora. In schimb, daca suprafata nu este foarte alunecoasa (fiind inzapezita, sau iesind la suprafata si solul propriu-zis), viteza de deplasare poate deveni de zece ori mai mare, datorita salturilor mari de care ursii albi sunt capabili. Totusi, desi pot umbla foarte bine prin zapada (datorita labelor mari), ursii se simt mai bine pe gheata sau pe pamantul golas. De asemenea, ei se pot catara pe stanci inghetate si au fost vazuti dandu-si drumul pe pante inzapezite, alunecand pe burta, folosindu-si labele din fata in rol de frana.

Masculii sunt activi tot anul, construindu-si adaposturi temporare in zapada doar cand vremea se inrautateste foarte tare. Femelele, insa, hiberneaza iarna in barloguri adanci si largi, sapate in gheata, cel mai adesea intr-un versant abrupt, aflat de obicei la maximum 10 kilometri de coasta.

Tot in perioada in care ursoaica hiberneaza se nasc si puii. Numarul micutilor ursi nou-nascuti oscileaza intre unu si cinci, dar cel mai adesea este vorba despre doi. Ursuletii vin pe lume in decembrie sau ianuarie si nu cantaresc, la nastere, mai mult de 700 de grame! In prima parte a vietii lor, se hranesc doar cu laptele gras al mamei si parasesc barlogul abia in martie - aprilie, cand fiecare pui cantareste aproape 12 kilograme. Puii raman cu mama lor cel putin pana la varsta de doi ani, perioada in care ursoaica ii apara de pericole, inclusiv de atacurile altor masculi adulti.

Puii de urs polar isi urmaresc mama peste tot, calcand la propriu pe urmele ei si chiar urcandu-i-se in spate cand aceasta intra in apa si inoata. In prima vara a vietii micutilor, ursoaica ii invata sa vaneze, astfel incat ursuletii sa deprinda gustul sangelui si al grasimii de foca.
Antilopele
  Clasificandu-se in aproximativ 140 de specii, antilopele, bovinele si rudele acestora formeaza cea mai mare familie de mamifere copitate. In salbaticie, reprezentanti ai acestui numeros neam traiesc pe aproape intreaga suprafata a Terrei, cu exceptia Americii de Sud, a Australiei si a Noii Zeelande.


Rudele lor domesticite (adica bovinele comune, oile si caprele) pot fi intalnite, insa, aproape in orice colt al lumii. Cele mai multe dintre specii sunt ierbivore (adica pasc iarba), dar destule altele se hranesc cu frunzele tufisurilor sau chiar ale copacilor. Ca majoritatea copitatelor, aceste animale au un sistem digestiv complicat, care le ajuta sa digere ceea ce mamanca. Antilopele si bovinele salbatice traiesc adesea in turme, strategie ce le sporeste sansele de a ocoli pericolele si chiar a evita atacurile.

In Africa tropicala traieste cel mai masiv reprezentant al familiei: antilopa elan (Taurotragus oryx – pe numele sau stiintific). La o lungime a corpului de 3,5 metri (fara coada), antilopa elan poate atinge greutatea de 900 de kilograme. De la distanta seamana cu un taur, dar are gatul si picioarele mai alungite, iar coarnele sunt drepte, rasucite in spirala (ca si antilopele mai mici). Antilopele elan se hranesc cu frunze si radacini, fiind usor de imblanzit si de crescut in ferme, pentru carnea si laptele lor.

Tot in Africa (de sud, centrala si de est) poate fi intalnita antilopa care detine recordul lungimii coarnelor – din familia sa. Marele kudu i-au spus bastinasii, iar zoologii au botezat-o, stiintific, Tragelaphus strepsiceros. Marele kudu traieste in savana, iar coarnele care l-au facut celebru se inalta la un metru deasupra capului, dar – datorita formei spiralate – ele sunt de fapt mult mai lungi. Aceasta superba podoaba nu ii face viata mai usoara marelui kudu, ba chiar dimpotriva: vanatorii sunt mai mereu in cautarea unui atat de ravnit trofeu.

Cea mai numeroasa familie de antilope din Asia este cea numita Nilgau. Localnicii ii mai spun acestei antilope si taur albastru, iar in scrierile de specialitate este denumita Boselaphus tragocamelus. Doar masculii acestei rase au coarne, iar greutatea lor depaseste uneori 250 de kilograme (femelele sunt mai usoare). Au capete mici, deasupra unor umeri incovoiati si traiesc in turme putin numeroase, in zone stancoase sau maracinoase din India si Pakistan. Antilopele Nilgau se hranesc cu iarba, cu frunze si lastari, iar uneori provoaca probleme fermierilor, distrugand plantatiile (in special pe cele de trestie de zahar). Femelele din neamul taurului albastru nasc adesea gemeni, la inceputul sezonului musonic, atunci cand hrana este cel mai usor de gasit.

In aceleasi tari asiatice, India si Pakistan, mai traieste antilopa cu coarne spiralate (Antilope cervicapra), o specie la care masculii si femelele arata diferit. Femelele si puii sunt galben-gafenii, cu burta alba, iar masculii sunt cafeniu inchis sau chiar negri pe spate, burta fiind alba, de asemenea. Aceasta antilopa a fost denumita astfel datorita, evident, coarnelor ei spiralate, a caror lungime poate ajunge – in cazul masculilor – pana la 60 de centimetri.

O alta rasa al carui nume provine dintr-o trasatura specifica este cea a antilopei saritoare, evidentiata prin abilitatea sa incredibila de a face salturi de pana la 3,5 metri, putand sari din nou imediat dupa ce a atins solul. Semnul distinctiv al antilopei saritoare (Antidorcas marsupialis) este un pliu al pielii de pe spate. Atunci cand animalul este in alerta, cuta respectiva lasa sa se vada o creasta de peri alburii. Cu peste 100 de ani in urma, in secolul XIX, antilopele saritoare formau cele mai mari turme din lume, alcatuite din milioane de exemplare si care se intindeau pe mai mult de 150 de kilometri (cam cat distanta dintre Bucuresti si Brasov!). In zilele noastre, aceasta antilopa colorata destul de tipator nu mai este atat de des intalnita. Ba chiar s-a simtit nevoia sa fie reintrodusa in multe parcuri si rezervatii, in paralel cu stricta observare a exemplarelor care traiesc in mod natural in sudul si sud-estul Africii.

Deoarece suratele sale prefera locurile deschise si intinse, despre antilopa de munte (Oreotragus oreotragus) se poate spune ca este iesita din comun: traieste in zone pietroase (din Africa de est si de sud-est), ba chiar pe stanci. Ea poate sta - pe varfurile copitelor sale mici si moi, care ii asigura o excelenta aderenta - chiar si pe portiuni de doar cativa centimetri latime. Iar de aici reuseste sa sara din piatra in piatra catre un loc la fel de greu accesibil, dar foarte sigur. Antilopele de munte traiesc in grupuri mici si se hranesc cu tufisurile care cresc printre stanci. Blanita lor este aspra, maro-cenusie, iar masculii au coarne scurte si ascutite.

Una dintre cele mai agile antilope, capabila de salturi de pana la 10 metri, este Impala. Acest animal gratios (Aepyceros melampus), cu blanita moale, mananca iarba, frunze si seminte, traind in zone deschise sau cu arbori ale savanei din sudul sau estul Africii. Doar masculii speciei au coarne, dar exemplarele de ambele sexe au o dunga intunecata pe spate si un smoc de par negru pe picioare.

Cu un secol in urma, cea mai raspandita specie africana era antilopa Kongoni (Alcelaphus buselaphus), un animal de talie medie, cu umeri curbati si blana scurta, care traia chiar si in nordul Marocului si in Egipt, pana aproape de Marea Mediterana. Acum, dupa decenii in care a fost vanata intens, kongoni mai exista doar la sud de Sahara, in zone deschise, acoperite de iarba.

Unul dintre cele mai mici mamifere copitate din lume este antilopa regala (Neotragus pygmaeus): abia atinge, la maturitate, o inaltime de 25 de centimtri (in zona umerilor) si cantareste cam cat o gaina! Si inca un record de minim al antilopei regale: este mamiferul copitat cu cele mai mici coarne (de nici 2,5 centimetri lungime). De altfel, aceste dimensiuni o determina sa traiasca solitar (in Africa tropicala de vest), sa isi petreaca marea majoritate a timpului in singuratate si sa o ia la fuga, ca un iepure, atunci cand percepe un pericol oricat de mic.
Pasarea Colibri
Pasarile colibri fac parte din familia trohilidaelor. Locuiesc doar pe continentele americane, in zona tropicala si au un penaj foarte viu colorat.

Cele mai mici pasari
Din familia pasarilor colibri face parte si cea mai mica zburatoare din lume. Cea mai mare pasare din familia colibri ajunge la o lungime de 22 de centimetri si are o greutate de 20 de grame.


CUM SUNT COLORATE
Cele mai multe pasari colibri au penele, in mare parte, in nuante de verde metalizat. Exista si specia „colibri de umbra“, cu pene maro.


CE MANANCA
Pasarile colibri se hranesc preponderent cu nectar, pe care il „beau” din flori. Limba unei pasari iese din plisc de 200 de ori intr-un minut. O pasare mananca, pe zi, hrana care cantareste de doua ori cat propria greutate.


CUM ZBOARA
Zborul micutelor pasari este foarte interesant, deoarece aripile se misca cu o viteza de care nu sunt capabile alte pasari. In timpul zborului, pasarea colibri da din aripi de 70 de ori pe secunda.


PUISORII
Sunt crescuti de femela. Masculii sunt foarte putin implicati, vizitand extrem de rar propriul cuib. Cei mai aprigi dusmani ai pasarilor colibri, de care trebuie feriti puisorii, sunt serpii si pisicile salbatice.

Poate zbura in toate directiile: orizontal, vertical, lateral, pe spate, inainte, inapoi, in zig-zag. Este capabila, de asemenea, sa zboare fara sa se deplaseze din punctul in care se afla, parand sa fie suspendata in nemiscare.


PASARE MAGICA
Vechii amerindieni credeau ca Marele Spirit a inzestrat micuta pasare cu calitati magice. Penele sale erau adunate cu grija si pretuite ca avand vibratia iubirii. Indienii erau convinsi ca prin cantecul ei poate destepta medicamentul din flori si ca nu ramane niciodata in locuri in care apare uratenia sau rautatea. De altfel, pasarea colibri moare repede daca este prinsa in plasa, inchisa in colivie sau agresata.


STIATI CA?...
Pasarii colibri i se mai spune „pasare musca“
Colibri este singura pasare care zboara cu spatele
Oul unui colibri cu gat rubiniu este mai mic decat o boaba de mazare
O pasare colibri cantareste doar 3,2 grame
Inima unei pasari colibri bate de 1.200 de ori pe minut
Pasarea colibri are opt perechi de coaste


GREU DE POZAT
Pentru a face un instantaneu reusit cu o pasare colibri trebuie sa fii un fotograf iscusit si sa ai un aparat foarte bun. Cele mai interesante imagini sunt cele in care corpul pasarii se vede clar, iar aripile raman parca „intepenite” in aer


ZANA ALBINELOR
Cea mai mica pasare din lume face parte din familia pasarilor colibri. Micuta zburatoare traieste doar in Cuba. Este denumita „Zana albinelor“, iar in spaniola i se spune „Zunzuncito”. Are o greutate de doar 2 grame si o inaltime de cel mult 6 centimetri.


BOTEZATE COLIBRI
Popularitatea micutei pasari a devenit atat de mare incat o multime de lucruri, de la aparatura electronica, la hoteluri, ii poarta numele. Colibri EC 120B este un elicopter cu un singur motor, care poate transporta 4 pasageri, in afara de pilot. Chiar daca face parte din grupa elicopterelor usoare, cantareste 1,4 tone. Si cel mai mic pistol vandut vreodata se numeste Kolibri.


O legenda rock
O binecunoscuta formatie rock din Romania poarta numele „Pasarea Colibri“. In imagine, membrii fondatori: Vlady Cnejevici, Mircea Vintila, Florian Pittis si Mircea Baniciu.


PASARE COLIBRI URIASA
Intinse pe o suprafata de aproximativ 520 km2, desenele de la Nazca, din sudul Perului, reprezinta una dintre cele mai mari enigme. Vazute de la sol, desenele, mari de sute de metri, nu au nici o noima. Conturul lor poate fi deslusit doar de la 100 de metri inaltime, din avion. Nimeni nu stie la ce serveau acum cateva milenii ditamai desenele si nici cum au fost facute. Unul dintre cele mai cunoscute desene de la Nazca reprezinta o pasare colibri de cateva sute de metri.
SOARECII
SOARECI SI SOBOLANI
Se trag din soarecele maroniu, originar din China. Exista o prejudecata impotriva acestor animale din cauza faptului ca raspandesc boli. Dar nu ei sunt de vina, ci puricii pe care ii poarta. Sobolanii au ajuns in Europa acum mai bine de 2000 de ani, ascunsi la bordul vapoarelor, printre saci cu faina si cereale. Sunt considerati daunatori deoarece rod aproape orice, de la sapun pana la talpi de pantofi sau hartie.


ROZATOARE
In regnul animal, ordinul RODENTIA, al rozatoarelor, cuprinde un numar foarte mare de specii, adaptate la diferite medii de viata.


INCISIVII
Rozatoarele au pe fiecare maxilar cate o pereche de incisivi, cu smalt numai pe fata dinspre inainte. Acestia sunt mari, in forma de dalta si mult curbati spre interior. Radacina lor este deschisa, iar cresterea continua, ceea ce-i obliga sa roada ceva tot timpul, ca sa ii toceasca.


MURINAE
Familia din care fac parte soarecele si sobolanul are cele mai numeroase specii raspandite pe toate continentele. La noi traiesc 8 specii.


PISICA
Este dusmanul natural al soarecelui. In 2000 i. Hr., pisica a fost imblanzita de egipteni. Cu toate ca majoritatea pisicilor domestice nu trebuie sa-si prinda hrana, instinctul lor este de a vana. Deseori, pisicile se distreaza cu prada lor, in loc sa o omoare imediat.


Cobaii
La inceputul secolului al XIX-lea, oamenii au inceput sa foloseasca soarecii pentru experiente. Testele de laborator efectuate pe micutele rozatoare au dus la descoperirea multor medicamente sau tratamente pentru oameni. Astazi, peste 25 de milioane de soareci sunt folositi in fiecare an in experimentele laboratoarelor de genetica din intreaga lume. Domesticiti, deparazitati si crescuti in conditii igienice, unii soareci sunt animale de companie excelente.


Stiati ca…?  

O femela sobolan poate aduce pe lume pana la 800 de pui intr-un singur an.
Peste 100 dintre cele mai cautate doctorii au fost create pe baza unor experiente pe cobai.
In India, sobolanul este considerat animal sfant. In templul din Deshnok traiesc peste 20.000 de rozatoare.
Un cobai care sufera de artrita poate ajunge sa coste 200 de dolari, in timp ce o pereche de soareci epileptici ii poate aduce crescatorului un castig de 10 ori mai mare.
In laboratorul Xenogen, din California, in codul genetic al unui cobai a fost introdusa proteina care-i face pe licurici sa straluceasca.


Frica de soareci
Fobia reuneste un grup de simptome care apar in momentul in care ti-e frica de unele obiecte sau situatii. Frica de micutele rozatoare se numeste si zemifobie.


Soricei celebri
MICKEY MOUSE. Primul film cu simpaticul personaj a fost si primul desen animat cu sonor. Walt Disney a terminat pelicula „Steamboat Willy” in 1928.
JERRY. Indragitul soricel este mai „tanar” cu 12 ani decat Micky. El a fost desenat de animatorii Hanna si Barbera.
STUART LITTLE. Cele doua filme cu dragalasul soricel turnate pana acum de Columbia Pictures - in 1999 si 2002 - au avut un succes extraordinar.


Anii sobolanului
Un ciclu al calendarului chinezesc dureaza 12 ani, fiecare an purtand numele unui animal. Legenda spune ca Buddha le-a chemat la el pe toate animalele inainte sa paraseasca aceasta lume. Numai 12 animale au venit, iar el le-a rasplatit dand numele lor cate unui an. Se spune ca oamenii nascuti sub semnul sobolanului sunt inteligenti si harnici. Anii sobolanului au fost: 1960, 1972, 1984, 1996. Urmatorul va fi 2008.


Capcane
CU ARC. Soarecele este momit cu o bucata de branza. Atingerea ei declanseaza un arc care impinge o parghie. Soarecele sfarseste strivit. FARA IESIRE. Odata intrat intr-o cutie printr-o portita care se deschide intr-un singur sens soarecele ramane blocat inauntru. Izolat, moare de foame. CU OTRAVA. Hrana imbibata cu otrava pusa in locurile vizitate de soricei. CU LIPICI. Pe un carton este intins un fel de clei. In centrul unui carton uns cu clei se pune o mancare tentanta pentru soareci. CU ULTRASUNETE. Ucide rozatoarele cu ajutorul unui generator de ultrasunete.
MOUSE-UL. Numele englezesc al soricelului a devenit universal odata cu raspandirea calculatoarelor. Mouse-ul a fost inventat in 1964 de Douglas Englebart de la Institutul de Cercetari Standford. Primul mouse s-a numit „indicator de pozitie X-Y pentru un sistem de afisare”.


Ce soareci traiesc la noi  
SOBOLANUL CENUSIU
SOBOLANUL NEGRU
SOARECELE DE GRADINA
SOARECELE DE CASA
SOARECELE PITIC
SOARECELE DE CAMP
SOARECELE GULERAT
SOARECELE DE PADURE
Pe vremuri, aceste pasari superbe traiau doar in India si Sri Lanka, dar faima frumusetii penajului paunilor a trecut granitele multor altor tari.


Si, datorita splendorii penelor sale, paunul a fost introdus – ca pasare semicaptiva – in aproape toate zonele de pe glob, populand acum parcurile si gradinile zoologice din numeroase regiuni. Dar aceasta „domesticire” a inceput cu mii de ani in urma, existand dovezi istorice care amintesc de pauni ce ii desfatau pe vechii egipteni, pe romani sau pe grecii antici.

In general, in toata familia galiformelor, masculii au un penaj mult mai impresionant decat femele. Iar aceasta diferenta este si mai mare in cazul paunilor: femela este maronie (cu alb) si are coada scurta, iar masculul are corpul albastru stralucitor, coada sa fiind formata din aproape 150 de pene lungi, fiecare avand un „ochi” cu irizari. De asemenea, si marimea corpului este diferita: paunitele nu au mai mult de 90 – 100 cm, iar paunii pot depasi doi metri – cu tot cu coada.

Rude apropiate cu fazanii, paunii se deosebesc de acestia in special prin penaj, mult mai spectaculos la cei din urma. Paunii masculi din majoritatea speciilor au corpul acoperit cu fulgi albastri (ca in cazul celui comun, denumit stiintific Pavo cristalus), dar exista si variante de colorit verde (Pavo muticus), alb, castaniu-stralucitor si chiar purpuriu. In perioada de imperechere, cand paunul vrea sa impresioneze femela, isi desface coada in evantai si o scutura pana cand fosneste. Toamna tarziu, in tarile cu clima temperata, masculul naparleste, pierzandu-si majoritatea frumoaselor pene care ii formeaza coada. Tot ca particularitate, masculul are un strigat ascutit si distinct.

Paunii sunt pasari foarte rezistente, dar si tare grijulii, calitati care ii ajuta sa traiasca 40 sau chiar 50 de ani. De altfel, ei devin maturi dupa numai doi ani, varsta incepand cu care paunita depune in cuib oua fertile (din care pot iesi pui). Ouatul pentru clocit incepe, de obicei, in aprilie, femela facand cate un ou pe zi si depunand in total intre 7 si 10 – in salbaticie. In cazul in care acestea sunt adunate pentru clocirea in incubator, o paunita poate face chiar si 30 de oua (bej-maro, de marimea celor de curca). In libertate, femela isi face cuibul intr-un loc acoperit de buruieni inalte sau inconjurat de tufe si arbusti, pentru a nu fi descoperit usor de ratoni, dihori, sconcsi, oposumi sau alte mamifere care ii mananca ouale. Cuibul este o adancitura „sapata” in pamant cu ghearele si „captusita” cu iarba, destul de vulnerabil la atacul vulpilor, coiotilor sau cainilor vagabonzi.

Ouale paunitelor captive pot fi clocite – timp de 28 de zile - chiar si de rate sau gaini, aceasta metoda fiind adoptata de crescatorii care vor sa scoata mai multi pui de paun in acelasi timp. De asemenea, in crescatoriile specializate, ouale se clocesc artificial, in incubatoare.

In privinta hranei, paunii nu sunt exotici, fiind absolut nepretentiosi: mananca boabe de porumb, ovaz, seminte de floarea-soarelui, iarba (chiar si papadie!), insecte etc. Cam acelasi „meniu” pe care il au si pasarile domestice din orice ograda de gospodar roman... Mai mult decat atat: atunci cand niste crescatori americani mai excentrici i-au tentat cu mancare pentru caini si pisici, paunii s-au pus pe ciugulit cu pofta bobitele respective!

In India, paunul este considerat pasare nationala, si sute de ani s-a crezut ca aceasta tara (si zonele invecinate din Pakistan, Ceylon, Jawa, Malaysia) este unica sa regiune de origine. Totusi, foarte tarziu, in anul 1936, s-a facut o descoperire stiintifica uimitoare: in districtul Sankuru, din centrul statului african Congo, traieste – nu se stie de cand – Afropavo congensis. Adica, paunul de Congo – o pasare din aceeasi familie cu ruda sa asiatica, dar despre care nu s-a putut explica niciodata cum de a ajuns sa vietuiasca la mii de kilometri in interiorul continentului african. De altfel, toate expeditiile stiintifice care aveau drept scop capturarea unor exemplare mature, salbatice, de Afropavo congensis s-au incheiat fara succes.
Porumbeii
  Ii vedem uneori chiar la fereastra apartamentului nostru de la etajul 5, ciugulind firimiturile de pe pervaz. Cand ne plimbam prin parc, aproape ca am putea calca din greseala pe coada celor care merg pe aceeasi alee cu noi.


Sunt porumbeii, aceste pasari pasnice si prietenoase, care s-au adaptat perfect traiului in preajma oamenilor. De altfel, si oamenii au dorit aceasta domesticire, cresterea porumbeilor fiind o adevarata indeletnicire inca de acum sute de ani. Nu atat gustul bun al carnii porumbeilor i-a determinat pe oameni sa adaposteasca aceste pasari pe langa casele lor si sa le hraneasca. Porumbeii au fost folositi, din cele mai vechi timpuri, drept transportatori ai unor mesaje importante: erau foarte rapizi, nu cereau alta plata in afara boabelor pe care le mancau, nu uitau niciodata drumul si cadeau rareori in mainile dusmanilor. Asadar, mesagerii perfecti.

Acum, columbofilii (cei care se ocupa cu cresterea porumbeilor de rasa) ingrijesc aceste zburatoare doar din pasiune, ducandu-si pasarile la diferite concursuri de penaj sau de zbor.

Porumbeii - sau hulubii, cum au mai fost ei numiti - sunt pasari de talie mijlocie sau mica, au corpul indesat, acoperit de un penaj divers colorat, iar capul este mic si ciocul - scurt. Marea majoritate a porumbeilor sunt vegetarieni, hranindu-se cu seminte, fructe sau frunze. In afara de speciile mari (care sunt si mai greoaie), aproape toti porumbeii sunt buni zburatori, tasnind in aer la orice semn de pericol, acceleratia fiind asigurata de ritmul foarte mare cu care pot bate din aripi. Isi fac cuiburi in copaci, pe cornise sau - in mult mai putine cazuri - chiar pe pamant, adaposturile porumbeilor fiind mai degraba fragile, atata vreme cat sunt construite numai din bete si crengute. Principalii dusmani naturali ai porumbeilor sunt uliul si soimul, doua pasari rapitoare extrem de puternice si de abile.

Una dintre cele mai mari ciudatenii remarcate de ornitologi la porumbei a fost faptul ca aceste pasari isi hranesc puii cu o substanta laptoasa (din gusa). Dintre toate celelalte pasari studiate pana in prezent, doar flamingo se mai comporta in acest fel. O alta particularitate: porumbeii sunt singurele pasari care pot suge apa cand beau (celelalte pasari trebuie sa ia apa in cioc pana isi umplu gura, apoi sa-si dea capul pe spate pentru a o putea inghiti).

Pentru majoritatea cititorilor nostri, porumbeii domestici sunt cei mai cunoscuti reprezentanti ai neamului Columba (cum este denumit stiintific), dar trebuie sa stiti ca exista aproximativ 300 de specii in familia porumbeilor (cea mai mare varietate se gaseste in sud-estul Asiei si in Australia). Va vom prezenta in continuare cateva dintre cele mai raspandite si mai cunoscute dintre acestea.

Porumbelul de stanca (denumit stiintific Columba livia) este stramosul porumbeilor domestici. De altfel, acestia din urma au mostenit de la stramosii lor salbatici placerea de a trai la inaltime: porumbeii domestici cuibaresc pe pervazurile de la etajele superioare (sau sub poduri), asa cum porumbeii de stanca isi fac cuiburile pe versantii de piatra, sus, uneori chiar deasupra marii. Cu sute de ani in urma, porumbeii de stanca erau crescuti pentru hrana. Asa au starnit, de altfel, interesul oamenilor. Apoi, chiar si cei ramasi in salbaticie au invatat cum sa-si gaseasca hrana in zonele locuite. Si s-au adaptat foarte bine. In salbaticie, porumbeii de stanca depun cate doua oua odata, crescand deseori doua sau chiar trei generatii de pui intr-un an. In orase, unde mancarea este mai usor de gasit, porumbeii de strada se imperecheaza pe toata durata anului. Daca urmasii lor domesticiti pot fi intalniti peste tot in lume, porumbeii de stanca traiesc doar in sudul Europei, nordul Africii si sudul Asiei.

Zenaida macroura este denumirea stiintifica a porumbelului indoliat - foarte cunoscut datorita strigatului sau. Este vorba despre un sunet moale, tanguitor, asemanat cu un bocet de cei care i-au spus asa. Traieste in America de Nord, America Centrala si in Caraibe, are aripi maronii, trupul roz-maro si coada lunga si ascutita. Cand isi cauta hrana, pleaca in perechi sau in stoluri mici, dar nu se departeaza foarte mult de locurile in care cuibareste: campuri, ferme sau gradini. In timpul sezonului de imperechere, masculul face niste acrobatii in zbor, ridicandu-se brusc in aer, batand zgomotos din aripi si coborand apoi spre pamant.

Porumbelul spinifex traieste numai acolo unde creste iarba de la care a capatat numele (spinifex este o planta rezistenta la seceta, cu frunze ca niste lanci, care apare numai dupa ploaie, dar produce foarte multe seminte - cu care porumbeii se hranesc in sezonul uscat). Este vorba despre campiile din centrul si vestul Australiei, unde Petrophassa plumifera (cum este denumit stiintific porumbelul spinifex) a gasit un mediu potrivit si pentru desenul maroniu de pe penajul sau, care se confunda cu culoarea pamantului. Doar creasta sa ridicata il mai da de gol, dar - in caz de pericol - porumbelul spinifex alearga cu viteza prin iarba, in loc sa zboare catre adapost.

Daca majoritatea rudelor lor nu au un penaj prea spectaculos, porumbelul multicolor iese in evidenta tocmai prin frumusetea fulgilor sai. Caci este cu adevarat multicolor: penele de pe corp sunt verzi, cele de deasupra aripilor - portocalii, iar pe cap are un petic purpuriu, stralucitor. Este superb (dupa cum spune si numele sau stiintific: Ptilinopus superbus), dar poate fi admirat doar in padurile tropicale si subtropicale din nord-estul Australiei, Noua Guinee si insulele invecinate. Porumbelul multicolor coboara rar pe sol, ramanand lungi perioade pe varfurile copacilor, de unde se hraneste cu fructe mici si uleioase, pe care le inghite intregi.

Un alt reprezentant colorat al familiei - si unul dintre cei mai mari - este porumbelul evantai (Goura victoria), o pasare rara, cu totul deosebita. Este de marimea unei gaini, are penele stralucitoare, turcoaz, iar creasta in forma de evantai ii sta tot timpul ridicata. Si acesti porumbei iesiti din comun traiesc tot in padurile tropicale din Noua Guinee, hranindu-se cu fructele cazute din copaci.

Tot un fel de porumbel, dar care migreaza, este turtureaua (Streptopelia turtur): brun-roscata pe spate, sau roz-cenusie, avand pe piept si pe gat pete negre, marginite cu alb. Aceasta pasare ierneaza in Africa, dar zboara spre nord, in Europa si Asia Centrala, pentru a se inmulti. O specie de turturea este si gugustiucul (Streptopelia decaocto), numai ca acesta nu migreaza, iar penele sale sunt brun-cenusii, avand o dunga neagra pe gat.
Cotofenele
Facand parte din familia corvidelor, cotofana este o ruda apropiata a ciorii si a corbului. Si, ca si despre neamurile sale, despre cotofana se spune ca fura. Adica, fiind atrasa de stralucirea anumitor obiecte (de exemplu tacamuri metalice sau chiar bijuterii), cotofana prinde in gheare o lingurita sau un inel si isi ia zborul cu acestea catre un loc mai inalt. Avand o voce aspra si stridenta, numele acestei pasari mai este atribuit - ca porecla - unei persoane care vorbeste mult si tare (sau fara rost). Desi initial traiau numai in paduri, taierea copacilor si dezvoltarea localitatilor au determinat cotofenele sa se mute mai aproape de asezarile omenesti, fiind acum mai des intalnite in sate si chiar in orase. Batranii de la tara spun despre cotofene ca vestesc seceta atunci cand ciugulesc boabe de porumb si ca anunta o furtuna - cand se aduna in stoluri. Tot despre cotofana exista o legenda potrivit careia aceasta pasare a refuzat sa se urce in Arca lui Noe, preferand sa ramana in cuibul sau pe durata potopului.

Numita tarca in unele provincii romanesti, cotofana este o pasare de marimea unui porumbel, cu coada lunga, rasfirata in timpul zborului, avand penele de pe spate negre, lucioase, iar cele de pe piept si de pe partea inferioara a aripilor - albe. Denumita stiintific Pica pica, rasa comuna de cotofene este considerata cea care traieste in Europa, vestul Americii de Nord, nordul Asiei si Orientul Indepartat: cu aripi rotunjite (cele de zbor fiind albe, cu contur negru), coada lunga si dreapta, lungimea sa (totala) putand ajunge chiar si la o jumatate de metru. In comparatie cu alti membri ai familiei corvidelor, cotofenele nu sunt zburatoare puternice si - de aceea - isi petrec mult timp stand pe crengile unor copaci sau chiar pe sol. In timp ce isi cauta hrana, cotofana scoate niste sunete puternice, dar - cu toate acestea si in ciuda dimensiunilor sale - este deseori fugarita de pasari mai mici.

In schimb, cotofenele ii ingrozesc pe crescatorii de pasari, prin ale caror ograzi dau deseori iama, furand ouale, dar mai ales puii gainilor, curcilor sau ratelor. Este un gen de atac la care cotofenele recurg mai mult din instinct, in amintirea vremurilor in care vanau prin padurile seculare, insa acum se multumesc sa se hraneasca si cu seminte sau cu corpurile unor animale moarte. Dar cum orice nas isi are nasul, cotofenele sunt si ele vanate de alte pasari de prada, cum ar fi ulii si soimii.

Cotofenele sunt pasari sociabile, traind in grupuri nu foarte numeroase, dar destul de zgomotoase (mai ales in primele saptamani ale anului) - aceste sunete colective fiind semnalul pentru inceperea perioadei de imperechere. De-a lungul primaverii, perechile de cotofene isi impart si apoi isi stabilesc teritoriile, pentru ca luptele sa inceteze si sa se poata ocupa de construirea cuibului, de oua si de ingrijirea puilor. Ambii parteneri iau parte la construirea unui cuib incapator: masculul cauta si aduce materialele (crengute, tulpini de plante si iarba), iar femela le aranjeaza astfel incat adapostul sa fie stabil, sigur si confortabil. In lunile aprilie - mai, femela depune intre cinci si sapte oua, pe care le cloceste apoi timp de maximum 18 zile. Dupa ce ies din ou, puii nu parasesc cuibul inca 22 - 27 de zile, perioada in care sunt hraniti direct de parintii lor.

Apoi, pana la opt saptamani, puii continua sa stea in compania cotofenelor adulte, abia in a treia luna de viata parasind cuibul pe propriile aripi. Chiar si asa, fara a mai fi dependente de parinti, noile generatii de tinere cotofene continua sa traiasca impreuna cu familia in toamna si iarna primului lor an de viata.

O ciudatenie a lumii pasarilor este ciocarlia-cotofana (denumita stiintific Grallina cyanoleuca), despre care - chiar daca a fost botezata cu numele ambelor zburatoare - se poate spune ca nu este nici ciocarlie, nici cotofana. Traieste in Australia, intr-o mare diversitate de habitate (chiar si in orase), preferand totusi sa stea langa o apa, de unde isi procura hrana. Ciocarlia-cotofana are picioare lungi (ca majoritatea pasarilor care traiesc in preajma apelor) si penaj alb cu negru. Perechi de ciocarlii-cotofana canta deseori in duet, asteptand - in ordine - sa vina randul vocii fiecareia. Cuibul acestei pasari este construit din namol si iarba, fiind plasat de obicei pe o creanga, deasupra apei.

Tot pe continentul cangurilor, la antipozi, traieste cotofana australiana, originara din Australia si Noua Guinee, dar introdusa si in Noua Zeelanda. Este o pasare mai mare decat ciocarlia-cotofana (40 de centimetri lungime, fata de numai 30) si are o voce care a facut-o celebra prin cantecele sale melodioase. Cotofenele australiene se hranesc cu insecte, dar si cu alte animale mici de pe sol si cuibaresc in grupuri de pana la sase pasari, conduse de un mascul dominant. Fiecare grup isi are propriul teritoriu, pe care il apara de alte cotofene care se incumeta sa il incalce.

O pasare cu o raspandire geografica extrem de ciudata este cotofana cu aripi albastre (neagra cu gri pe restul corpului). Denumita de oamenii de stiinta Cyanopica cyana, cotofana cu aripi albastre traieste in special in China si in zonele vecine din Orientul Indepartat, dar poate fi intalnita si in Spania sau Portugalia. Singura explicatie pe care ornitologii au putut sa o gaseasca pentru aceasta existenta in locuri atat de indepartate este ca exemplarele europene au fost aduse din intamplare pe batranul continent de marinarii care se intorceau din China cu secole in urma. Desi nu este cu totul exclus ca aceste cotofene sa fi fost tinute in captivitate ca pasari de companie, este mult mai probabil ca ele sa se fi cuibarit pe vasele navigatorilor spanioli si portughezi, unde au gasit conditii favorabile si hrana din belsug. Si asa, dupa o lunga calatorie, au ajuns in Peninsula Iberica
Aricii
  Un mic ghem, viu, acoperit cu o multime de tepi. Botic ascutit, ochi scanteietori. Acesta este ariciul, unul dintre cele mai indragite animale - personaj in basmele multor popoare, erou de desene animate.


Denumit stiintific Erinaceus europaeus, ariciul comun este originar din Europa, dar a fost introdus si in Noua Zeelanda. De asemenea, rude ale ariciului comun traiesc si in alte zone, pe diverse habitate (de la dunele de nisip, pana chiar si in gradinile de la marginea oraselor), hibernand intre patru si sase luni pe an. Ariciul este un animal insectivor care, pe langa insecte, mai mananca rame, paianjeni si melci limacsi. Iar daca majoritatea insectivorelor fug la primul semn de pericol, ariciul reactioneaza intr-un mod cu totul aparte. Avand spatele acoperit cu aproape 6.000 de tepi ascutiti, ariciul se ghemuieste ca o minge atunci cand este amenintat si isi zbarleste tepii, protejandu-se astfel impotriva majoritatii pradatorilor.

In salbaticie, aricii traiesc in zone intinse din Europa, Asia, Africa si Noua Zeelanda, dar nu si pe cele doua continente americane. Chiar daca nu exista arici nativi in America, iubitorii acestor insectivore si-i pot procura din magazinele de specialitate, dar numai in anumite state! In alte state ale S.U.A., dar si in cateva provincii canadiene, este ilegal sa detii un arici ca animal de companie. Iar daca vrei neaparat sa il cresti intr-un spatiu natural, ai nevoie de o licenta! Astfel de restrictii nu exista, insa, in Europa, ariciul de pe continentul nostru fiind considerat ca apartinand rasei comune.

Cele mai adaptabile la viata de animal de companie sunt exemplarele de arici alb pantecos, algerian, indian (ultimele doua avand urechi lungi) si cele din rasa numita arici “cu patru degete”.

Tepii care il fac atat de usor de recunoscut pe arici nu sunt veninosi (ca la alte specii) si nici atat de neplacuti ca ai porcului spinos, de exemplu, dar ii asigura micutului insectivor o protectie foarte eficienta impotriva pradatorilor, singurele atacuri cu sanse de reusita avand loc noaptea sau prin surprindere. De aceea, printre putinii dusmani naturali ai ariciului se numara bufnitele si dihorii. Pentru aricii care traiesc in padurile sau culturile traversate de sosele, alti dusmani (fara voie) sunt soferii neatenti, multe exemplare tepoase sfarsind sub rotile masinilor care trec in viteza.

Aricii evita sa iasa la plimbare ziua, preferand sa se ascunda prin locuri retrase si amanand masa dupa lasarea intunericului. Noaptea, aricii pornesc sa isi caute hrana preferata: diverse specii de insecte, rame, anumiti melci si o multime de viermisori. Pentru ca acest “meniu” este alcatuit, in majoritate, din daunatori ai culturilor, fermierii si gradinarii ii apreciaza pe arici si incearca sa ii determine sa le “viziteze” proprietatea, momindu-i cu mancare. Numai ca, din pacate, nu toti oamenii stiu ca aricii au o intoleranta la lactoza, consumul de lapte (sau de derivati ai acestuia) facandu-le mult rau vanatorilor teposi de insecte. In schimb, mancarea pentru caini sau pisici este mult mai pe placul aricilor, chiar daca - pentru nevoile acestora - este prea bogata in grasimi si prea saraca in proteina.

Asa ca, daca vreti sa atrageti un arici la voi in gradina, incercati cu produse fara lapte, in cantitati mici, astfel incat sa-si poata potoli foamea cu insectele care va deranjeaza (un arici mananca, in fiecare noapte, peste 200 de grame de daunatori). Atentie, insa! Chiar daca aricii sunt imuni la multe dintre otravuri si la majoritatea insecticidelor, viata lor poate fi pusa in pericol cand se hranesc in culturile tratate, inghitirea unor vietati pline de insecticid putandu-le cauza moartea.

Viata ariciului este, de altfel, destul de scurta. In libertate, exemplarele din speciile mici traiesc intre doi si patru ani, putand ajunge la 6-7 ani doar in captivitate. Aricii din rasele mai mari traiesc intre patru si sapte ani in salbaticie, speranta lor de viata crescand destul de mult daca sunt ingrijiti in captivitate. Un record de longevitate a fost consemnat la o ferma franceza, unde un arici a trait 17 ani! Iar daca ar exista spitale pentru arici, numarul pacientilor acestora ar fi foarte mare, din cauza maladiilor de care pot suferi: cancer (in special tumori ale pielii), boli ale inimii si ficatului si asa numitul “sindrom al ariciului sovaielnic” (o boala care afecteaza controlul muschilor si care duce la un mers nesigur, impleticit).

Cand vin pe lume, micii pui de arici sunt - de obicei - trei sau patru frati, nascuti dupa o perioada de gestatie care, de la o rasa la alta, poate fi intre 40 si 58 de zile. Puii se nasc cu tepi, mai scurti si mai putin ascutiti, pe care urmeaza sa ii schimbe cu cei de maturi, dupa primul an de viata. Un exemplar matur cantareste in jur de un kilogram si are o lungine de 20 - 30 de centimetri.

Foarte apreciat ca dusman al insectelor, ariciul a fost introdus tocmai datorita acestei calitati in Noua Zeelanda si in Scotia. Nu dupa mult timp, insa, s-a transformat el insusi intr-un mic daunator. Cum? Avand atat de putini dusmani naturali, aricii s-au inmultit foarte repede si au ajuns sa consume mult mai multe insecte decat se estimase initial, atunci cand au fost adusi tocmai in acest scop. In consecinta, hrana devenind insuficienta, aricii au inceput sa-si diversifice meniul, consumand si alte “delicatese”, printre care ouale pasarilor de balta. Dar acest accident de adaptare a fost doar un rezultat nefericit al studierii insuficiente a tuturor implicatiilor naturalizarii. Aprecierea si simpatia de care s-au bucurat dintotdeauna aricii sunt foarte vechi: romanii chiar sarbatoreau, pe 2 februarie, Ziua Ariciului. Era data la care se credea ca aricii isi parasesc ascunzatoarea in care au hibernat si se arata din nou oamenilor.

Iar aceasta Zi a Ariciului a continuat sa fie sarbatorita de multe popoare europene, ba chiar a fost si “exportata” pe celalalt mal al Oceanului Atlantic. Numai ca, neavand astfel de mamifere insectivore, americanii au adaptat Ziua Ariciului, alegand marmota ca animal reprezentativ si sarbatorind astfel, an de an, Ziua Marmotei.
Soparlele
  Rude cu serpii, dar si cu crocodilii, soparlele reprezinta - numeric - mai mult de jumatate din totalul reptilelor de pe glob, adica din marea clasa din care fac parte.


SOPARLELE De la exemplare de cativa centimetri, pana la uriasi de 3 metri, soparlele sunt impartite in aproximativ 3500 de specii, foarte diversificate ca aspect, anatomie, hrana preferata si fel de reproducere. De regula, soparlele au picioare si cozi lungi. In cazul in care sunt prinse, multe pot scapa de agresor abandonandu-si coada (in locul acesteia crescandu-i una noua). Majoritatea soparlelor traiesc pe sol si se hranesc cu insecte, dar exista si cateva specii de astfel de reptile ai caror reprezentanti sunt adevarati cataratori (cameleonul si geko). In mod obisnuit, soparlele se inmultesc in urma depunerii unor oua mici, cu coaja elastica, dar mai sunt si unele care nasc pui vii. Ca si diversitatea, si raspandirea acestor reptile cu picioare este foarte mare: soparlele traiesc in aproape toate zonele globului, preferand totusi locurile cu clima calda. Pentru ca spatiul nu ne permite sa facem o prezentare complexa, vom scrie in randurile urmatoare numai despre cateva dintre speciile de soparle, considerate cele mai raspandite sau mai interesante.

GUSTERUL  
Aceasta soparla cu pielea verde, stralucitoare, are o coada aproape de doua ori mai lunga decat restul corpului (avand, in total, circa 40 de centimetri). Culoarea sa o ajuta sa nu fie vazuta pe sol si in copaci - locurile in care traieste, hranindu-se cu insecte, paianjeni si - rar - cu puii unor pasari. Gusterul se reproduce depunand oua, iar in lunile de iarna hiberneaza in scorburi sau in crapaturile stancilor. Gusterul - care traieste in centrul si sudul Europei - are si o ruda foarte rezistenta la temperaturi extrem de scazute: Lacerta vivipara, singura specie de soparle care se inmulteste la nord de Cercul Polar!

SOPARLA ALERGATOARE VARGATA
Este mica (pana la 20 de centimetri lungime), dar poate fi numita campioana rapiditatii din familia soparlelor: pe distante scurte, ea poate atinge o viteza de 30 de km/h, aproape egala cu recordurile din atletism. Are corpul subtire, coada foarte lunga si traieste in estul si centrul Statelor Unite, in locuri deschise, bazandu-se pe viteza pentru a scapa de atacatori. Soparla alergatoare vargata face parte dintr-o familie numita “cozi de bici”, formata din peste 200 de specii, toate traind numai pe continentele americane. Unele dintre acestea prezinta un interes sporit pentru cercetatori deoarece sunt alcatuite numai din femele si se pot reproduce fara a se imperechea.

NAPARCA
Desi seamana cu un sarpe mai mic, naparca este, de fapt, o soparla fara picioare, ea deosebindu-se de serpi din multe puncte de vedere (isi poate inchide ochii si este capabila sa-si “piarda” coada cand este atacata). Traieste in Europa, Asia si nordul Africii, avand o lungime care nu depaseste 50 de centimetri. Naparca sta multa vreme ascunsa, iesind din adapost in zori sau la asfintit, adesea dupa ce ploua, pentru a vana insecte, paianjeni si limacsi. Femela depune pana la 12 oua, din care ies imediat pui.

GEKO
Numele acestei soparle este transcrierea sunetului cu care masculii incearca sa atraga femelele - de obicei dupa lasarea intunericului. Tot noaptea se si hraneste acest animal acrobatic, care se catara pe ziduri in cautare de insecte (sau chiar alte soparle) si care chiar poate alerga cu capul in jos! Geko este capabil de astfel de performante datorita faptului ca degetele de la picioarele sale din spate sunt turtite si prevazute cu sute de mii de perisori agatatori microscopici. Traieste in sudul si sud-estul Asiei, dar cel mai frecvent poate fi intalnit in zonele tropicale, unde are conditii climaterice ideale. Femela Geko depune - de obicei - doua oua in acelasi timp. Acestea sunt la inceput moi si lipicioase, dar in scurt timp se intaresc.

CAMELEONUL
Capacitatea sa de a isi schimba culoarea (fie pentru a se “camufla”, fie pentru a exprima anumite stari) l-a facut pe cameleon sa fie vestit in toata lumea, dar i-a si transformat numele in porecla pentru oamenii cu mai multe fete. Aceasta soparla este perfect adaptata pentru viata in copaci, de aici vanand intr-un mod foarte original: daca zareste vreo insecta, intinde rapid spre aceasta limba sa cu varful lipicios, la fel de lunga ca tot restul corpului. Cei mai multi dintre cameleoni traiesc pe continentul african, unii dand nastere la pui vii, altii depunand oua pentru reproducere.

IGUANA
Specia comuna este una dintre cele mai mari soparle vegetariene din lume, corpul sau putand atinge o lungime de 2 metri. In ciuda dimensiunilor si a infatisarii sale amenintatoare, iguana comuna este un vegetarian inofensiv, din ce in ce mai multi oameni (e drept, excentrici) crescand acasa un astfel de exemplar, ca animal de companie. In mediul sau natural, iguana traieste in America de Sud si Centrala, petrecandu-si cea mai mare parte a timpului stand la soare, pe crengile cele mai inalte ale copacilor din apropierea unei ape. Desi adultii sunt suficient de mari si de puternici pentru a se apara de majoritatea atacurilor, ei prefera sa nu se complice atunci cand sunt luati prin surprindere: sar din copac direct in apa si se indeparteaza inotand. De altfel, aceasta abilitate a iguanei comune de a inota este si mai dezvoltata la ruda sa, iguana marina - singura reptila din lume care intra in mare (in apele din jurul Insulelor Galapagos).

VARANUL
Numit si Dragonul de Komodo (dupa numele insulei indoneziene pe care traieste), varanul este cea mai mare soparla din lume, fiind studiate exemplare care ajunsesera la o lungime de trei metri. Face parte dintr-o grupa de soparle uriase numite monitori si este un animal carnivor suficient de puternic incat sa poata dobori un cal! Are picioare musculoase si o limba lunga, bifurcata la varf, cu care “analizeaza” aerul, detectand astfel prada sau ramasitele unor animale moarte. Pe vremuri, varanii puteau fi vazuti pe suprafete intinse din Indonezia, dar acum mai supravietuiesc - doar pe cateva insule - mai putin de 5000 de exemplare, protejate prin lege.
Vulpile
  L-a pacalit pe urs, punandu-l sa pescuiasca in apa inghetata cu propria coada, iar Mos Martin a ramas fara ea. Este o poveste pe care o stiti cu totii, la fel de cunoscuta fiind si viclenia vulpii, calitate care i-a adus acesteia porecla de “roscata cea sireata”.


Bunicii nostri o considerau cel mai mare hot de gaini, dar intre timp - datorita modernizarii aviculturii si dezvoltarii oraselor - vulpea nu mai este tratata ca un animal atat de daunator. Dimpotriva, unii agricultori ii sunt chiar recunoscatori roscatei pentru ca din “meniul” sau nu lipsesc niciodata rozatoarele de tot felul, care pot provoca pagube mult mai mari culturilor. Vulpea este un animal carnivor, din familia canidelor (adica este “ruda” si cu cainele), din care mai fac parte lupul, coiotul si sacalul. Canidele au ghearele neretractice (adica nu se pot retrage, ca ale pisicii), avand cate patru degete la picioarele din fata si cate cinci la cele din spate.

Exista 10 rase de vulpi, nu foarte diferite intre ele, dintre care cea mai mare si cea mai raspandita este vulpea rosie, despre care veti citi majoritatea informatiilor din acest articol. De altfel, vulpea rosie - care traieste si in Romania - este considerata vulpea comuna, chiar daca nu toate exemplarele acestei rase obisnuite au blana roscata. Vulpile traiesc in aproape toate zonele globului: peste tot in Europa, in Asia, America de Nord, ba chiar si in nordul Africii si in Australia - acolo unde au fost aduse cu un secol in urma de vanatorii britanici. Si, bineinteles, la Pol - unde intalnim vulpea alba (argintie).

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemanator cu al cainelui, dar iese in evidenta datorita cozii lungi si stufoase, care are varful alb. Masculii sunt, de obicei, putin mai mari decat femelele. Vulpile adulte cantaresc intre 4 si 7 kilograme (cu putine exceptii), iar lungimea lor este intre 90 si 135 cm (media fiind de un metru). Vederea si auzul - ambele extrem de bune - sunt doua calitati de baza pentru pradatorul care este vulpea, vanatoarea avand loc - de obicei - pe intuneric, de la lasarea noptii pana in zori. Vulpea mananca, probabil, cele mai multe mici mamifere: soareci de camp, popandai, castori, lemingi, veverite, iepuri etc. Detecteaza prada chiar si fara sa o vada (dupa miros sau dupa sunet), dar nu alearga dupa ea, ci sare asupra sa, cu labele din fata, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decat pot manca la o singura masa si ingroapa ce le prisoseste, urmand a reveni alta data la locul cu “provizii”.

Din pacate pentru “proprietarul” ascunzatorii, locurile cu hrana respectiva sunt descoperite destul de repede de alte carnivore, care se infrupta din “meniul” gata “preparat”.

Vulpile traiesc in paduri si savane, dar exista exemplare care si-au facut vizuini chiar in gradinile din jurul zonelor locuite. Nu formeaza familii mari, perechile mascul-femela “stapanind” o suprafata de cativa kilometri patrati. Puii se nasc in vizuinile subterane, o singura data pe an, din martie pana in mai. De obicei, vin pe lume cate cinci “frati”, dar au fost studiate si cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singura nastere! Puii de vulpe sunt orbi la nastere, ochii lor deschizandu-se abia dupa a doua saptamana de viata. Parintii sunt foarte grijulii cu micutii: mama este mereu in preajma puilor pentru a ii apara, iar tatal pleaca la vanatoare pentru a asigura hrana intregii familii. Este vorba despre maturi, caci in prima luna puii se hranesc doar cu laptele supt de la mama lor.

Dupa aceasta varsta, “parintii” incep sa faca schimb de roluri: unul vaneaza, iar celalalt ramane sa aiba grija de pui, sa se joace cu ei si sa le dea primele lectii de supravietuire (cum miroase prada, cum se mananca, de cine trebuie sa se fereasca etc.). Incepand cu a doua luna, puii de vulpe sunt luati la vanatoare de catre adulti, pentru a incepe primele incercari pe cont propriu. Bineinteles ca aceste tentative de incepatori au ca “tinta” animale foarte mici, cum ar fi soarecii. Nu va trece mult pana cand puii vor putea vana singuri (cam dupa a treia luna de viata). Atunci, ei vor parasi vizuina fara sa mai fie insotiti de maturi.

Desi in ultimii ani situatia s-a mai imbunatatit, omul ramane - probabil - principalul dusman al vulpilor. Considerate in trecut “devoratoare de gaini”, vulpile au fost vanate cu cruzime ani la rand, in multe tari oferindu-se oficial recompense in bani pentru fiecare vulpe ucisa. Se puneau premii pe capul vulpilor dupa modelul recompenselor oferite in Vestul Salbatic pentru prinderea celor mai mari banditi! Acum, lucrurile s-au mai schimbat, dar inca se organizeaza partide de vanatoare care se incheie cu multe cozi roscate insangerate... Alti dusmani naturali ai vulpii sunt lupii si coiotii - cu acestia din urma luptandu-se deseori pentru teritorii.

Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul ca acestea raspandesc - mai ales in mediul rural - cateva boli foarte grave, printre care si turbarea. Pot fi afectate in special mamiferele cu care vulpile intra in contact direct, dar boala poate fi transmisa si omului, fie direct prin muscatura, fie prin intermediul pasarilor din ograda.

Dintre celelalte rase de vulpi, una din cele mai interesante este cea polara, care poate supravietui la temperaturi de -50 de grade Celsius, datorita blanii ei calduroase (care este bruna vara, iar toamna si iarna devine complet alba). De altfel, aceasta este considerata drept cea mai calduroasa blana din lumea animala. Vulpile polare se hranesc atat cu animale vii, cat si cu cadavre, cautand resturile lasate de ursii albi. Isi construiesc vizuini in tundra, iar in timpul viscolelor isi sapa adaposturi in zapada.

In sudul Canadei si in vestul Americii de Nord traieste vulpea de preerie, care are culoarea nisipului si se hraneste cu rozatoare. In ultimii ani au murit accidental foarte multe vulpi de preerie care au mincat din hrana otravita lasata pentru coioti.

Vulpea desertului este cel mai mic membru al familiei canidelor, fiind un animal nocturn si avand urechile enorme in comparatie cu corpul. Pe de o parte, aceste urechi o ajuta sa auda orice zgomot - pentru a localiza prada, dar ii si maresc foarte mult suprafata corpului, pierzind astfel mai multa caldura, pentru a scapa de canicula din desert. Vulpea desertului se mai numeste si fenec si are blana de culoarea nisipului, fiind foarte greu de observat chiar si ziua.

Vulpea cenusie traieste in paduri si in deserturile cu arbusti, dar si la periferia oraselor. Daca este amenintata, se ascunde sub stanci sau se catara in copaci.

In America de Sud exista o alta rasa foarte interesanta: vulpea mancatoare de crabi. Pe langa amintitele crustacee, aceasta vulpe sud-americana mai mananca rozatoare si insecte, oua de pasari si broaste testoase de apa dulce. Vulpile mancatoare de crabi sunt dusmanii fermierilor din zona, carora le fac dese “vizite”, cautand in special banane, dar si alte fructe. Aceste vulpi au blana gri-maronie, coada stufoasa si traiesc in savane sau in zonele cu pomi.
Vrabiile
  Le putem intalni absolut oriunde traiesc oameni: din minele de carbune, pana pe terasele de la ultimele etaje ale unor zgarie-nori.


Sunt extrem de adaptabile, nu se tem de oameni, ba chiar prefera sa ramana in apropierea acestora, fara sa se aventureze departe de cladiri. De aceea, speciei comune i se spune vrabia de casa, denumirea stiintifica fiind passer domesticus. Nu au un penaj iesit din comun si nici nu sunt - ca alte pasari - zburatoare remarcabile, vrabiile petrecandu-si mult timp pe sol, pe ramuri, pe acoperisuri sau chiar pe pervazurile ferestrelor noastre... Traiesc in grupuri si sunt galagioase, dar cine poate spune ca nu-i place ciripitul optimist al vrabiutelor?

Pe vremuri, vrabia traia doar in sudul Europei, nordul Africii si in cateva zone asiatice din Orientul Mijlociu. Dar, pentru ca traiul in preajma oamenilor ii este extrem de favorabil, a reusit sa se raspan-deasca in aproape toate zonele locuite ale planetei. S-a inmultit destul de repede si in America de Nord, dupa ce a ajuns acolo in 1852, dar s-a descurcat aproape la fel de bine si in Australia, continent pe care a fost introdusa in 1862. Este vorba despre cea mai cunoscuta dintre rasele de vrabii, numita vrabia de casa, toate informatiile din acest articol referindu-se la aceasta, fara a mai preciza de fiecare data denumirea completa.

O intalnim aproape oriunde isi face si omul simtita prezenta: pe strazile localitatilor, prin gradini, in parcuri, ba chiar si in zonele industriale. Vrabia isi face cuib atat in copaci si tufisuri, dar mai ales in golurile sau crapaturile din zidurile unor cladiri sau constructii industriale. Conditia de baza in alegerea locului: sa nu fie accesibil pentru dusmanii sai naturali. Adica, in special pentru pisici! Iarna, vrabiile nu migreaza, dar se strang in stoluri mai numeroase si prefera sa ramana mai mult timp in copaci.

Ca dimensiuni, vrabia are maximum 15 centimetri lungime, iar deschiderea aripilor poate ajunge la 22 - 25 de centimetri. Greutatea unui exemplar matur variaza intre 24 si 38 de grame, in functie de varsta, zona in care traieste si de anotimp. Vrabia poate trai maximum 12 ani, dar destule dintre aceste micute zburatoare sfarsesc, mult mai devreme, sub rotile masinilor sau in ghearele pisicilor...

O vrabie depune in cuibul sau (facut din iarba uscata) intre 3 si 6 oua, pe care le cloceste aproximativ doua saptamani. Anual, o “familie” de vrabii poate creste chiar si trei generatii de pui. De altfel, micutii ciripitori se dezvolta intr-un ritm destul de accelerat, dupa mai putin de trei saptamani avand deja penajul si aptitudinile formate pentru zbor! Din pacate, primele incercari - nereusite - pun in mare primejdie viata puilor, care ajung prea repede pe sol si nu isi mai pot relua imediat zborul, spre satisfactia carnivorelor infometate.

Vrabia de casa se hraneste cu seminte de tot felul, mici insecte, firimituri si alte resturi alimentare. In zonele cu diferente climaterice importante, vrabiile isi gasesc mai greu ceva de mancare iarna, dar pana la urma se descurca: se amesteca printre pasarile de curte (cand acestea primesc graunte) sau vin la ferestrele oamenilor care le pun acolo firimituri.

Vrabia de casa are o multime de “rude”, foarte asemanatoare cu ea si raspandite pe toate continentele (inclusiv in zone cu o clima mai putin aspra din Siberia si Alaska). Cele mai cunoscute dintre acestea sunt: vrabia cantatoare (melospiza melodia), vrabia americana de copac (spizella arborea), vrabia de pietris (spizella passerina), vrabia de savana (passerculus sandwichensis) si vrabia lui Lincoln.
Cartitele
  Este singurul animal lipsit aproape complet de vedere. De altfel, vazul nu ar ajuta-o cu nimic pe micuta cartita, atat timp cat traieste numai in tunelurile subterane, pe care le sapa cu constiinciozitate in solul moale de sub pajisti si paduri, evitand terenurile stancoase, pe care nu le-ar putea strabate.


Nici mirosul nu este un simt pe care cartita sa se poata baza in intunecatele galerii din care nu iese aproape niciodata. De aceea, orice “evadare” din bezna este foarte periculoasa pentru cartita, orice iesire la lumina fiind foarte asteptata de dusmanii sai naturali... Asta se intampla in viata reala. Daca vreti sa vedeti numai partea frumoasa a vietii acestui simpatic animal, va recomandam filmul serial de desene animate “Micuta cartita”. Iar daca vreti sa stiti mai multe, cititi acet articol.

Sunt niste mici movilite conice, formate din pamantul proaspat rascolit, impins afara din tunelul subteran. Le vedem in gradinile de la tara, pe camp, printre copacii din padure, chiar si in parcurile din oras. Sunt - mai exact - niste musuroaie, in acelasi timp si singurele dovezi sigure ale faptului ca in acele zone, sub pamant, traiesc cartite. In rest, aproape intreaga existenta a acestor mici mamifere insectivore este invizibila atat omului, cat si celorlalte animale. Este o viata traita in intuneric total, in galerii sapate cu ajutorul labelor din fata, care arata ca niste lopeti, prin solul moale si afanat.

Principalul scop al acestei neincetate activitati de sapat este gasirea hranei, adica mici insecte, oua si larve ale acestora, rame, viermisori care traiesc in pamant, chiar paianjeni, dar si radacini sau tulpini subterane ale unor plante. Aceasta “lista a meniului” determina doua aprecieri complet diferite la adresa cartitei. Cei mai multi dintre agricultori (chiar si proprietarii unor mici gradini din jurul casei) considera cartita un animal foarte daunator, care distruge bulbii si radacinile plantelor pe care le intalneste in calea tunelurilor sale. Altii, in special ecologistii, spun despre cartita ca este foarte utila, in primul rand pentru ca mananca tot felul de insecte daunatoare (incepand cu ouale si larvele acestora), dar si pentru ca galeriile sapate de ea contribuie la aerarea solului si la amestecarea straturilor de pamant nutritiv pentru plante (ati vazut, desigur, foarte multi oameni care transforma musuroaiele de cartita in pamant de flori pentru plantele lor de apartament).

Totusi, daca nu au ochi (sau le sunt acoperiti, ca si urechile, cu o pielita groasa), cum se descurca - din punctul de vedere al simturilor - cartita? Chiar daca este lipsita de vedere, cartita poate detecta, insa, prezenta sau absenta luminii, dandu-si in acest fel seama daca este in siguranta oferita de tunelul ei subteran sau deja a iesit la suprafata, unde o pandesc dusmanii sai naturali (si oamenii...). Din acest motiv, noaptea este si singura perioada in care cartitele se mai incumeta sa se apropie de suprafata solului, ba chiar sa isi paraseasca - pentru scurt timp - galeriile. De asemenea, chiar avand urechile acoperite, cartita poate detecta anumite sunete si, in special, vibratii.

Cartita este cam de marimea unui sobolan, avand capul acoperit cu o blana inchisa la culoare (in majoritatea cazurilor fiind neagra). Munceste neincetat pentru a construi o retea de tuneluri, putand sapa chiar pana la 4 metri si jumatate pe ora, media zilnica depasind deseori 30 de metri de galerie! Iar aceste sapaturi nu se fac la intamplare, putand fi observate adevarate “planuri” dupa care sunt construite doua tipuri de tuneluri: unele verticale, ce merg spre adancime, catre ascunzatori aflate departe de suprafata, iar altele orizontale, la un nivel superior, pentru depozitarea proviziilor.

Au fost descoperite adevarate labirinturi formate din sistemul de tuneluri ale unei singure cartite, un record in materie consemnand lungimea de 360 de metri pentru o astfel de galerie!

De asemenea, desi in aparenta par a se surpa usor, tunelurile sapate de cartita sunt destul de trainice, putand rezista chiar si perioade de peste 5 ani, ceea ce inseamna mai mult decat traieste in medie o cartita. Astfel, “domeniul” respectiv este “mostenit” de un urmas sau chiar de un vecin...

Chiar daca nu sunt animale solitare, cartitele traiesc in singuratate cea mai mare parte a anului, abia iarna tarziu masculii incepand sa caute femelele prin tunelurile intunecoase. Dupa 4 - 6 saptamani apar si puii, care sunt - in primele zile de viata - complet lipsiti de par, dar altfel arata exact ca niste maturi in miniatura. Un cuplu de cartite poate avea, intr-un an, unul sau doi pui - in cele mai multe cazuri, rareori nascandu-se trei, patru sau maximum cinci mici cartite.

Desi nu este considerata o specie pe cale de disparitie, in foarte multe zone ale lumii cartitele sunt supuse unei adevarate persecutii de catre fermierii, gradinarii si agricultorii revoltati de pagubele pe care micutele “sapatoare” le aduc culturilor. Denumirea stiintifica a acestui animal este talpa europaea, zoologii numind-o si sobol. Este raspandita pretutindeni in lume, cu exceptia zonelor arctice, a Australiei si a Noii Zeelande. Cartita are o ruda apropiata care iubeste zonele umede si se hraneste in iazuri si paraie.

Este vorba despre cartita cu nas stelat (condylura cristata) al carei nas are un inel din 22 de tentacule roz, cu care detecteaza sub apa larvele si alte mici animale.
Greierii


Cri-cri-cri,
Toamna gri,
Nu credeam c-o sa mai vii


Asa isi imagineaza Topirceanu sunetele de ingrijorare ale micii insecte din “Balada unui greier mic”.  


Este, de altfel, cam aceeasi poveste cu cea din fabula lui La Fontaine, “Greierele si furnica”, in care venirea toamnei o gaseste pe furnica pregatita cu provizii, iar pe greier - fara adapost si flamand, pentru ca toata vara cantase, in loc sa munceasca...

Sa fie oare aceasta realitatea zoologica? Nicidecum. Foarte adevarat este, insa, ca acest “cantec” l-a facut celebru pe greier in lumea insectelor si a infrumusetat noptile senine, de vara, ale oamenilor de la tara. In schimb, micul cantaret a provocat si destule necazuri agricultorilor, “atacand” in grupuri foarte numeroase culturile si lasand in urma terenuri “rase” de plante...

Greieri, cosasi si lacuste - aceasta este marea familie de “saritori” din lumea insectelor, existand peste 20.000 de rase, raspandite in zonele calde si temperate ale globului. Majoritatea exemplarelor din aceste trei specii au picioarele posterioare (adica, cele din spate) foarte puternice, adaptate pentru sarit - acesta fiind modul cel mai sigur in care scapa de dusmanii lor naturali. De altfel, chiar si exemplarele din rasele cu aripi prefera sa sara in loc sa zboare. O alta particularitate a greierilor - si “rudelor” sale - este “cantatul”. De fapt, nu este vorba chiar despre o melodie, ci despre un sunet specific, ascutit si patrunzator, emis prin frecarea elitrelor (fie intre ele, fie cu ajutorul picioarelor). Elitrele sunt aripile insectelor coleoptere (externe la unele specii, anterioare la altele), fiind de obicei tari si impregnate cu chitina (o substanta organica asemanatoare cu celuloza).

De altfel, in cazul greierilor cu aripi (ca marea majoritate), acestia sunt dotati cu doua perechi distincte de astfel de organe: cele superioare (din fata, adica elitrele) sunt intarite si au rol de protectie pentru celelalte doua, din spate, care sunt subtiri, membranoase si servesc la zbor.

Greierul are corpul scurt si gros, capul sau fiind dotat cu antene lungi si ochi mari. In cea mai mare parte a zilei, isi gaseste un ascunzis in locurile mai intunecoase, pe sub pietre, in crapaturi ale scoartei sau printre plante. Pe langa sarit, aceasta este o alta metoda de a se feri de dusmani, pe care entomologii (cei care se ocupa cu studiul insectelor) o numesc “camuflaj”. De altfel, pentru a supravietui, multe insecte se bazeaza pe insusirea de a fi greu observabile de pradatori. In schimb, imediat dupa lasarea intunericului, greierii isi incep activitatea, perceputa de la distanta odata cu lansarea primelor sunete. De fapt, “canta” numai masculii, aceste “serenade” fiind dedicate femelelor pe care vor sa le atraga. Dupa imperechere, femelele depun un numar foarte mare de oua (de ordinul sutelor), printr-un tub in forma de sabie, numit ovipozitor. Desi acest tub seamana cu acul cu care sunt dotate alte insecte, nu este un organ de atac (sau de aparare).

Micii pui de greier devin adulti intr-o perioada care variaza de la o rasa la alta, intr-un interval cuprins intre 60 si 90 de zile. In tot acest rastimp, ei arata - chiar de la iesirea din ou - exact ca adultii, inaintarea in varsta observandu-se doar prin cresterea corpului si, proportional, a greutatii. Hrana greierilor este extrem de diversa: unii “vaneaza” insecte sau mananca resturi de animale moarte (sau menajere), dar cei mai multi se hranesc cu plante.

Cel mai “apropiat” de oameni este greierele de casa, denumit stiintific acheta domestica. Pe vremuri, cantecul acestuia era ceva foarte obisnuit in multe locuinte. In prezent, oamenii nu mai sunt la fel de incantati - nici macar la tara - de prezenta in spatiile de locuit a greierelui de casa. Totusi, acesta este destul de raspandit inca, dar si-a schimbat “domiciliul”, gasindu-si refugiu in poduri, subsoluri si ghenele de gunoi, pe unde canta - mai ales noaptea - ridicandu-si aripile din fata si frecandu-le una de alta. Are cel mult 2 centimetri lungime, este galben-maroniu (cu trei dungi intunecate pe cap) si mananca aproape orice gaseste prin resturile din bucatarie. Are si o ruda mai mare, greierele de camp, care traieste pe orice pajiste salbatica, iar cantecul acestuia este unul dintre sunetele specifice noptilor (dar si zilelor) de vara.

Greierele de camp ajunge la 2,5 centimetri lungime si este aproape negru, cu nuante maronii. Pe malul celalalt al Atlanticului, in estul Americii de Nord, traieste greierele nordic (sau greierele american), denumit stiintific pterophylla camellifolia.

Este o insecta cu corpul ingust si in asa fel camuflat incat sa semene cu niste frunze verzi, stralucitoare. Are antene foarte lungi, iar organele de auz sunt dispuse pe picioarele din fata. Traieste in copaci si in tufisuri, ascunzandu-se atat de bine incat ramane neobservat atat timp cat nu se misca. Greierele nordic este mult mai mare decat rudele sale europene, lungimea corpului acestuia putand sa atinga 5,5 centimetri. Considerat una dintre cele mai grele insecte din lume, greierele fara aripi (deinacrida heteracantha) traieste in Noua Zeelanda si are o lungime de 8,5 centimetri. In timpul zilei sta mai mereu ascuns in niste gauri, din care iese numai noaptea, cand se hraneste cu frunze si seminte. Desi greierele fara aripi exista in Noua Zeelanda de milioane de ani, in atatea milenii avand foarte putini dusmani, el este acum pe cale de disparitie, fiind vanat de sobolani si de alte mamifere introduse sau ajunse intamplator in statul din Oceania.

Despre calitatile de cantareti ale greierilor am mai amintit in acest articol. Sa mai spunem doar ca, in antichitate, in China si Japonia, greierii erau prinsi, li se verifica “talentul” de solisti, iar cei mai valorosi dintre ei erau vanduti bogatasilor, care ii tineau in mici custi de aur si le ascultau noaptea serenadele. Si oamenii mai putini instariti aveau in case cantareti cu aripi, numai ca - in cazul acestora - custile erau din lemn sau din bambus. Tot in China, de mii de ani, se organizeaza lupte de greieri (exista chiar o asociatie de profil la Beijing). Se desfasoara chiar adevarate turnee, filmate cu camere video extrem de performante (capabile sa surprinda cele mai mici detalii si sa mareasca foarte mult imaginea) si transmise pe anumite canale TV. Si tot din Orient mai vine un obicei nu tocmai obisnuit in legatura cu greierii: acela de a-i manca... Bine rumeniti si crocanti, ca aripioarele de pui...
Ornitorincii


Ornitorincul este un animal australian foarte interesant, o adevarata ciudatenie a naturii. Corpul sau aduce putin cu cel al unui castor, dar are un cioc ca acela al ratei! Desi face parte din clasa mamiferelor, el se inmulteste prin oua, ca reptilele sau pasarile. Totusi, isi hraneste puii cu lapte, aidoma celorlalte mamifere! Poate fi intalnit in raurile din partea estica a Australiei si in Tasmania, insa acest animal este inca putin cunoscut, fiind o prezenta discreta in mediul sau natural.

Ornitorincii sunt grupati intr-o singura rasa. Totusi, exista anumite diferente de talie, in functie de regiunile in care traiesc, distingan-du-se mai multe sub-rase.

Ornitorin-cul are - in medie - o lungime de jumatate de metru, desigur, cu unele variatii. De obicei, cantareste doar cateva kilograme si traieste cam 12 ani. Unul dintre exemplarele crescute in captivitate a atins varsta-record de 17 ani.

Ciocul ornitorincului (spre deosebire de cel al ratei - cu care, de altfel, seamana destul de bine) nu este dur, ci flexibil, moale si umed, fiind acoperit cu o piele fina, ca nasul unui caine. La extremitatea ciocului se afla “nasul” ornitorincului - de fapt, doua mici orificii care constituie narile prin care respira. Ele sunt in asa fel plasate, incat ii permit animalului sa respire chiar si atunci cand corpul sau este aproape in intregime sub apa.

Neavand dinti, ornitorincul mesteca hrana cu ajutorul unor placi osoase, cu care este prevazut ciocul - o alta asemanare cu pasarile.

Ca mai toate animalele, ornitorincul comunica; mai exact scoate niste sunete care ii permit sa transmita mesaje semenilor sai. El nu poseda coarde vocale. Aceste sunete sunt produse de catre pui, atunci cand isi cheama tovarasii de joaca, ori de catre adulti, cand sunt in primejdie sau cand vor sa comunice alte “informatii” celorlalti vecini ai lor.

Ornitorincul este acoperit cu o blana deasa si foarte matasoasa. Coada este lata si turtita, asemanatoare cu cea a castorului. Insa, daca acesta din urma isi foloseste coada pentru a inota, pentru ornitorinc ea nu reprezinta decat un fel de carma, pentru pastrarea sau schimbarea directiei, atunci cand este in apa. Coada mai are si o alta functie, speciala: ea constituie un adevarat rezervor de grasime, care il ajuta pe micul animal sa supravietuiasca atunci cand hrana ii lipseste.

Femela-ornitorinc isi mai foloseste coada si pentru a aduna frunzele cu care isi captuseste cuibul, apoi pentru a tine ouale lipite de corpul sau, atunci cand le cloceste.

O alta ciudatenie o reprezinta faptul ca acest animal este unul dintre rarele mamifere capabile sa secrete venin, care poate fi “injectat” dusmanului cu ajutorul unui spin aflat in regiunea labelor din fata, venin produs de anumite glande. Numai masculul adult este veninos.

De obicei, ornitorincul este un animal singuratic si are un teritoriu propriu unde traieste si vaneaza. El se adaposteste in vizuini pe care le sapa singur, cu labele, in pamantul moale de pe tarmurile raurilor (in doua ore poate sapa un tunel de un metru). Au fost descoperite si tuneluri lungi de 20 de metri! Intrarea se afla deasupra nivelului apei, pentru a evita inundarea tunelului si a vizuinii.

Acest animal isi petrece cea mai mare parte a zilei pe uscat, ramanand in apa circa doua ore, desi este un foarte bun inotator. In apa, se deplaseaza cu o viteza de 3 - 4 kilometri pe ora.

Se hraneste cu scoici, crustacee, viermi, larve de insecte acvatice si alte mici vietuitoare care traiesc pe fundul apei. Deseori, da la o parte cate o piatra de pe fundul raului pentru a manca viermisorii care se ascund sub ea.

De obicei, nu ramane sub apa mai mult de un minut sau doua, caci trebuie sa iasa la suprafata, pentru a respira. De altfel, acest animal isi petrece cam jumatate din zi pentru a manca.

De regula, femela face doua oua, pe care le depune pe un covor de frunze, intr-un spatiu special amenajat al vizuinii, si le cloceste timp de 10 zile. Cand ies din ou, puii sunt de culoare roz, golasi si orbi si sunt imediat alaptati de mama lor.

O alta curiozitate a acestui animal este faptul ca, atunci cand se afla sub apa si ii lipseste oxigenul, poate sa-si reduca ritmul batailor inimii, de la 200 pe minut, la mai putin de 10!

Oamenii de stiinta au mai constatat ca ornitorincul este unul dintre foarte putinele animale cu sange cald (practic, singurul, in afara de furnicar) si care nu viseaza in timpul somnului.
Albinele
  Dintre toate insectele, albinele sunt printre putinele despre care s-ar putea spune ca au fost “domesticite” si de pe urma carora omul trage foloase insemnate. Aceste vietati harnice, care traiesc in comunitati bine organizate, sunt cunoscute inca din antichitate ca furnizori de miere, ceara si alte substante folositoare.


Dar sunt oare albinele cunoscute cu adevarat? Se pare ca micutele insecte nu si-au dezvaluit inca toate tainele si ne rezerva, in continuare, multe surprize...

Albina este o insecta himenoptera (ordin de insecte dotate cu doua perechi de aripi membranate, din care mai fac parte viespile si furnicile). Sunt sociabile si traiesc in comunitati mari (roiuri) numarand cateva zeci de mii de indivizi, alcatuite din trei “caste”: regina (numita si matca), trantorii si albinele lucratoare (acestea din urma constituind marea majoritate a grupului).

Regina este mama tuturor albinelor, traind si cel mai mult (in jur de patru ani). Atunci cand devine matura si iese din fagurele in care a crescut, regina le ucide pe celelalte posibile rivale, dintre care majoritatea nu au iesit inca din celulele de ceara in care s-au dezvoltat. Pe masura ce acestea ies, se lupta cu matca, iar in final ramane una singura, care este intotdeauna cea mai puternica. In lunile primaverii, regina face intre 1500 si 3000 de oua pe zi! In acest timp, albinele lucratoare o ingrijesc, ii aduc hrana si se ocupa si de ouale depuse in fagurii de ceara. Regina este mai mare si mai zvelta decat celelalte albine, fiind astfel usor de recunoscut.

Trantorii sunt albinele-mascul si traiesc doar vreo trei saptamani. Dupa ce si-au indeplinit rolul in perpetuarea speciei, ei sunt vanati de albinele lucratoare, care ii omoara. Ei nu se pot apara de acestea, caci nu pot intepa.

Albinele lucratoare sunt albinele cele mai active si cele mai numeroase din stup. Vara traiesc doar o luna si jumatate, dar iarna, cand nu sunt active, ajung pana la varsta de sase luni. Ele sunt si “gardienii” stupului, contra oricarui intrus: viespi, furnici, albine din alta colonie (uneori albine salbatice) sau chiar pradatori mai mari, cum ar fi mici rozatoare sau mici reptile. Un soarece sau o soparla, omorati de albine, vor fi inveliti in propolis si conservati astfel, “mumificati”, neputrezind timp de cativa ani, desi uneori temperatura in stup ajunge la peste 300 C! Tot albinele lucratoare au grija si de larvele din stup, pana ce acestea ajung la varsta adulta, transformandu-se in albine. Desigur, principala lor functie este insa aceea de a aduce nectarul si polenul florilor, precum si propolisul.

Albinele “domestice”, cele cunoscute cel mai bine de om si crescute in stupi, fac parte din genul Apis si sunt singurele care construiesc faguri hexagonali din ceara, care sunt folositi apoi in mod repetat, pentru cresterea larvelor si pentru depozitarea mierii.

O curiozitate o reprezinta modul in care albinele comunica intre ele. Pentru acestea, ele folosesc un fel de “limbaj”, exprimandu-se prin miscari diverse si printr-o vibratie a aripilor. De exemplu, atunci cand o albina lucratoare descopera o zona cu multe flori, le anunta astfel pe celelalte albine din stup. Albina executa atunci niste miscari asemanatoare unui dans, o rotire in forma cifrei opt, indicand prin pozitia corpului si directia spre care trebuie sa zboare celelalte albine. In acest timp, ea emite si niste sunete, care sunt auzite de suratele ei.

Entomologii (adica zoologii care se ocupa cu studierea insectelor) au ajuns la concluzia ca si regina emite unele sunete, care reprezinta un fel de provocare la lupta pentru rivalele ei.

Se pare ca aceste insecte folositoare omului au evoluat, in timpul a milioane de ani, din viespi salbatice si exista pe planeta noastra din Cretacic, atunci cand au aparut si primele flori, acum circa 100 de milioane de ani! Cea mai veche albina fosilizata dateaza de acum aproximativ 90 de milioane de ani si nu era diferita in nici un fel de albina de astazi.

Albinele au un rol foarte important in viata plantelor, favorizand polenizarea florilor. Ele sunt utile si pentru om, apicultura (cresterea albinelor) fiind practicata de multe popoare inca din antichitate. Ceara era de pe atunci foarte folosita pentru fabricarea lumanarilor, iar mierea era consumata cu placere. De pilda, grecii obisnuiau sa bea vinul rosu amestecat cu miere. Si pe teritoriul tarii noastre, apicultura a fost o ocupatie practicata neintrerupt inca din vremea dacilor, pana in zilele noastre. Multa vreme, stupii au fost construiti rudimentar, din buturugi scobite in interior. Astazi, stupii sunt fabricati din tablii de lemn, iar apicultorul are un costum special de protectie, pentru a nu fi intepat de albine.

Mierea si ceara au fost folosite in scopuri terapeutice inca din antichitate, ca si alte produse apicole: laptisorul de matca, polenul, propolisul (folosit si in industrie, la lacuirea celebrelor viori Stradivarius). Veninul de albine este foarte folositor, de asemenea, in tratarea unor boli (pentru obtinerea unui singur gram de venin este nevoie de cateva mii de albine).

Anumite populatii primitive se hranesc chiar si cu albine vii, sau preparate ca un fel de “omleta”.

Se pare ca sunt gustoase!
Paianjenii
Paianjenii nu sunt insecte, asa cum multi ar crede, ci sunt arahnide, inrudindu-se astfel cu scorpionii. Ei se intalnesc peste tot pe glob, aproape in toate zonele de clima si, desigur, nu exista copil care sa nu stie cum arata un paianjen. Deseori, acestia inspira teama prin aspectul lor ciudat, prin panza lor misterioasa pe care o tes in colturi intunecoase si prin cruzimea cu care ucid insecte pentru a se hrani. Unii spun ca, daca vezi dimineata un paianjen, inseamna ghinion. Pentru altii, aceste fapturi ciudate reprezinta un prilej de istorisiri fantastice. Sa nu uitam de celebrul personaj de film si benzi desenate, omul-paianjen, care se catara si umbla fara probleme prin locurile cele mai periculoase si din a carui plasa nimeni nu poate scapa.

Paianjenii fac parte din clasa arahnidelor si sunt niste vietuitoare raspandite aproape pe intreg globul pamantesc, existand mii de astfel de rase. Se pare ca primii paianjeni au aparut acum trei milioane de ani! La inceput aveau dimensiuni foarte mici; cu timpul au evoluat, ajungand la formele cunoscute de astazi. Toti paianjenii au opt picioare, iar corpul lor se compune din doua parti principale. Prima, mai mica, este numita cefalotorace, pe aceasta aflandu-se si cele patru perechi de picioare, si a doua, mai mare, numita abdomen. Aici se gasesc organele ce secreta (elimina) o substanta, care se intareste, in contact cu aerul, transformandu-se intr-un fel de matase. Cu aceasta, paianjenul isi tese panza.

Viata unui paianjen este in general foarte linistita, principala sa ocupatie fiind aceea de a sta nemiscat cat e ziua de lunga, pentru a-si economisi energia. Nu vom vedea niciodata un paianjen plimbandu-se sau umbland fara rost, ci doar cu un scop precis: de a se hrani, de a se ascunde atunci cand este amenintat sau de a-si tese panza. In aceasta privinta, paianjenul stapaneste o adevarata arta a “tesutului”. Panza este refacuta in fiecare noapte; fiindca aceasta activitate cere multa energie, paianjenul mananca panza veche, pentru a nu pierde proteinele care ii vor fi apoi necesare teserii uneia noi.

Simturile paianjenului nu sunt foarte dezvoltate. Vederea sa este slaba, iar auzul - inexistent. El simte insa vibratiile pe care le produce o insecta prinsa in plasa, caci aceasta se zbate, incercand sa scape. Vibratiile sunt transmise de fiecare fir al panzei catre centrul acesteia, unde se gaseste de obicei “proprietarul”. Destinatia principala a panzei de paianjen este aceea de capcana, in care se prind diverse insecte, acestea fiind hrana sa. Panza este tesuta, de obicei, noaptea. Ea constituie si locul in care paianjenul isi petrece cea mai mare parte din viata; este o adevarata “casa”, unde se simte in siguranta. Fiind tesuta din fire extrem de subtiri, panza nu este vazuta de insectele aflate in zbor. Dupa ce se incurca in plasa, acestora le este aproape imposibil sa se mai desprinda din ea. Zbaterea lor trezeste atentia paianjenului, care se apropie, prudent, de prada. Apoi, insecta este infasurata cu fire subtiri de matase, fiind astfel imobilizata.

Dupa aceea, paianjenul ii “injecteaza” o substanta asemanatoare cu sucul gastric. Substanta paralizeaza si apoi ucide insecta, dizolvand-o in interior pana se transforma intr-o solutie moale, un fel de “supa”. Aceasta este apoi sorbita de paianjen, caci el nu poate mesteca. Dupa ce interiorul insectei a fost consumat, din aceasta nu mai ramane decat o carcasa uscata, care este, dupa un timp, aruncata de pe panza. Acest “ospat” ii este suficient paianjenului pentru o buna bucata de vreme.

Interesant este felul in care se inmultesc paianjenii. Masculul este de obicei mai mic decat femela, iar dupa imperechere el este devorat de partenera sa. Uneori, femela-paianjen isi mananca si puii! De aceea, ei se straduiesc sa paraseasca panza de indata ce au crescut suficient.

Se apreciaza ca in lume exista circa 20.000 de rase de paianjeni, dintre care cele mai multe traiesc in America de Sud si in Africa. Exista, desigur, destule si in Europa, Asia, Australia si America de Nord. Sunt si paianjeni veninosi, a caror intepatura poate fi mortala chiar si pentru om, cum este “vaduva neagra” sau paianjenul cu cruce. Unele rase tropicale din America de Sud (si chiar Europa mediteraneeana) cuprind paianjeni uriasi, cum ar fi vestita tarantula, mygala (care traieste in Brazilia si India), paianjenul alergator (in Italia) si multi altii. Desi se inrudesc cu paianjenii obisnuiti, acestia sunt totusi diferiti, nu numai prin dimensiunile gigantice, dar si prin modul de viata. Ei nu tes panza, ci se ascund in gauri si ataca prada sarind asupra ei. Se pot hrani si cu vietati mai mari, cum ar fi soparlele si chiar unele pasarele.

O alta curiozitate o reprezinta paianjenii de apa. Acestia au in jurul abdomenului o bula de aer, care ii ajuta sa ramana la suprafata. Ei masoara circa 2 centimetri si pot fi intalniti in Europa, Asia si Oceania.
Ciocanitoarele

  Ciocanitorile sunt pasari raspandite pe intreg globul, mai putin in Australia, in Madagascar si in regiunile inghetate. Ele sunt zburatoare agatatoare si fac parte din ordinul piciformelor, familia picidae, avand in general un penaj viu colorat si obiceiul de a lovi, mai tot timpul, cu ciocul in scoarta copacilor, pentru a-si cauta hrana sau numai pentru a-si semnala prezenta.



Traiesc in paduri, dar adesea le putem intalni si in parcurile mari din orase. Cea mai cunoscuta dintre ciocanitori se pare ca nu este una dintr-o rasa anume, ci celebrul personaj Woody Woodpecker, creat de unul dintre marii maestri ai desenului animat: Walter Lantz.

Ciocanitorile sunt pasari raspandite pe intreg globul, mai putin in Australia, in Madagascar si in regiunile inghetate. Ele sunt zburatoare agatatoare si fac parte din ordinul piciformelor, familia picidae, avand in general un penaj viu colorat si obiceiul de a lovi, mai tot timpul, cu ciocul in scoarta copacilor, pentru a-si cauta hrana sau numai pentru a-si semnala prezenta. Traiesc in paduri, dar adesea le putem intalni si in parcurile mari din orase. Cea mai cunoscuta dintre ciocanitori se pare ca nu este una dintr-o rasa anume, ci celebrul personaj Woody Woodpecker, creat de unul dintre marii maestri ai desenului animat: Walter Lantz.

Ciocanitul acestor pasari este ceva obisnuit pentru cei care locuiesc in apropierea padurilor. “Verisoarele” lui Woody produc respectivul zgomot lovind cu ciocul lor puternic trunchiurile arborilor, pentru a-si cauta hrana (compusa in principal din insecte si viermisori, care isi afla adapost sub coaja copacilor). Alteori, ciocanitorile fac gauri in lemn pentru a crea mici scorburi unde isi construiesc cuibul. In afara de insecte, ciocanitorile se mai hranesc uneori si cu seminte de plante sau fructe salbatice, rareori cu polenul florilor. Femela face intre cinci si sapte oua, care sunt depuse in cuib si din care vor iesi, in mai putin de doua saptamani, puisorii. Acestia ies din oua golasi si orbi, fiind hraniti de ambii „parinti”, in special cu furnici pe care ciocanitorile le prind cu limba lor lunga si lipicioasa. Micutii vor zbura din cuib pentru prima data dupa 20 - 30 de zile de la iesirea din oua, dar mai raman cateva zile in vecinatatea scorburii, intrand inauntru pe timpul noptii.

Exista peste treizeci de rase de ciocanitori, majoritatea avand un penaj viu colorat; de obicei penele capului sunt rosii, iar coada are pene foarte tari, pentru a sustine pasarea in pozitia sa favorita: prinsa cu ghearele de scoarta copacilor, pe directie verticala. Aceste pasari au ciocul foarte rezistent si ascutit, pentru a putea gauri lemnul arborilor si a scoate la iveala insectele care traiesc sub scoarta. Ciocanitorile fac aceasta operatiune de dimineata pana seara, cu o rapiditate uimitoare. Nici o alta pasare nu ar rezista la asa ceva, insa ciocanitorile sunt adaptate perfect unui astfel de regim de viata. De exemplu, creierul acestor pasari este protejat de o membrana speciala impotriva socurilor repetate, iar limba lor, foarte lunga, le serveste de minune la prinderea insectelor, prin lipire.

Ciocanitorile sunt pasari sedentare, care nu migreaza, ci raman in aceleasi locuri in toate anotimpurile. Aceste pasari traiesc aproape tot timpul in arbori, coborand rar pe pamant. Unele ciocanitori mai “aterizeaza” pe sol pentru a se hrani cu furnici. Ele gauresc musuroaiele cu ciocul, iar apoi, cu limba, scot afara furnicile si le mananca.

Ciocanitorile au aripi destul de scurte, iar zborul lor nu este drept, ele facand un fel de zigzaguri in aer atunci cand se deplaseaza de la un copac la altul. Cand stau agatate de coaja copacilor, ciocanitorile se deplaseaza facand mici salturi in sus sau in jos, folosindu-se de picioarele care au cate doua „degete” puternice (unul in fata si altul in spate).

O ciocanitoare poate atinge varsta de sapte sau opt ani. Dusmanii sai naturali sunt pasarile de prada si serpii. Aceasta pasare are in schimb o contributie deosebita la protejarea mediului inconjurator, caci extermina o buna parte din insectele daunatoare, fiind un adevarat „medic” al padurilor. De asemenea, si alte pasari au de profitat de pe urma sa, caci isi gasesc de multe ori adapost in cuibul lasat gol de ciocanitoare, in trunchiurile copacilor.

Dupa cum am amintit, exista mai multe varietati de ciocanitori, care se deosebesc intre ele in functie de marime, coloritul penelor si locul in care traiesc pe glob. Cea mai mare este ciocanitoarea imperiala din Mexic, care poate atinge 56 de centimetri. Destul de mare este si ciocanitoarea neagra (masoara 48 de cm) care traieste in Europa si Asia. Ea este complet neagra, mai putin crestetul capului, unde penele sunt rosii, ca la multe dintre exemplarele altor rase. Ciocanitoarea neagra motata traieste in nord-estul Statelor Unite si este ceva mai mica (45 cm). Ea are un penaj mai degraba pestrit si se distinge prin motul rosu de pe cap. Ciocanitoarea cu cap rosu este mult mai mica (24 cm) si traieste in America de Nord, in centrul continentului si pe coastele Oceanului Atlantic. Ea are capul si gatul de culoare rosie (dupa cum arata si numele ei), pieptul alb, iar penele de pe spate negre si albe. O superba varietate de ciocanitoare este cea numita aurie. Ea traieste tot in America de Nord, in zona temperat.

Capul este colorat in rosu, albastru si castaniu, pieptul este pestrit, iar aripile, spatele si coada sunt aurii. Este una dintre cele mai frumoase ciocanitori. Iar cea mai mica dintre „surate” traieste in Japonia si abia atinge 15 centimetri.

Si la noi in tara traiesc ciocanitori. Le putem vedea, dar mai ales auzi, prin padurile Carpatilor, dar si in zonele de campie, si nu ar fi exclus sa intalnim o ciocanitoare chiar plimbandu-ne printr-unul dintre parcurile marilor orase. Sa o admiram si sa nu o speriem: este una dintre minunile naturii!
Ciorile
  Ciorile sunt pasari din familia corvidelor (Corvidae este denumirea stiintifica, latineasca), cele mai apropiate “rude” fiindu-le corbii.


Se spune despre ele ca sunt cele mai inteligente dintre toate speciile de pasari, fiind - de asemenea - foarte raspandite pe glob: ciorile traiesc pe aproape toate continentele, nu si in Noua Zeelanda, Antarctica si America de Sud. Ele ocupa - de obicei - spatiile deschise, in apropierea copacilor, totusi. Dar, campurile agricole raman zonele preferate de ciori, araturile fiind deseori “innegrite” de stolurile ce scormonesc dupa ceva de mancare. Deseori le vedem si prin parcuri, sau chiar pe gunoiul menajer de langa casele noastre.

Ciorile adulte sunt negre sau cenusii si cantaresc aproximativ 450 de grame. Penele lor sunt lucioase si au aspect “unsuros”. Ciorile au picioare si gheare puternice. Si ciocul este negru, puternic, avand o forma conica. Puii de cioara au aceeasi culoare ca si adultii, dar au ochi albastrui si cioc roz. Atat ochii, cat si ciocul li se innegresc, pe masura ce cresc. Terminatiile penelor cozilor la pui sunt simetrice si mai ascutite, in timp ce la adulti, acestea devin mai plate si mai late. Penele de pe aripi si coada pot deveni maronii si aspre in prima iarna si primavara de viata, pentru ca mai tarziu, dupa prima naparlire, sa fie mai inchise si mai lucioase.

Ciorile sunt omnivore, adica mananca aproape orice, in special insecte si larvele acestora, viermi, fructe, seminte si nuci. De asemenea, vaneaza animale mici, ca broaste, soareci si mult mai rar chiar pui de iepuri, desi mai degraba prefera animalele moarte. Ce le place cel mai mult e sa fure ouale din cuiburile unor pasari mai mici. Toamna si iarna, ciorile mananca foarte multe nuci. In rest, le place sa-si “bage ciocul” in gunoiul aruncat de oameni. O cioara matura are nevoie de aproape o jumatate de kilogram de mancare pe zi.

Pregatirile pentru venirea pe lume a puilor de cioara incep prin februarie si dureaza pana in iunie (inclusiv). Cuiburile sunt construite de ambii parinti intr-un arbore conifer sau intr-un copac cu lemn tare (salcam, plop, stejar etc.). Femelele depun 4 sau 5 oua de culoare verde deschis cu pete maronii. Cioara-”mama” se asaza pe oua pana se clocesc, timp in care ea asteapta mancarea pe care o aduce “tatal”. Ouale vor fi gata clocite dupa 18 zile, iar puiul va parasi cuibul cand va “implini” 35 de zile.

“Tanara” cioara va ajunge la adevarata maturitate la varsta de 2 ani, dar nici atunci nu se poate spune doar dupa aspectul fizic daca este mascul sau femela. Numai probele de ADN pot indica sexul pasarii.

In salbaticie, ciorile pot trai - in medie - aproximativ 10 ani. Totusi, bolile sau pasarile pradatoare le scurteaza viata. Se cunosc insa si cateva cazuri cu totul deosebite. Cea mai batrana cioara salbatica avea 29 de ani si jumatate cand Asociatia Ornitologilor din Ontario (S.U.A.) i-a determinat varsta, in anul 1988. O a doua clasata in topul “batranelor” implinise 14 ani si sapte luni.

Ciorile au un sistem “social” mai deosebit: toata familia participa la cresterea puilor si ajuta la apararea de pradatori a spatiului in care traiesc. Nu se stie de ce, odata maturi, puii nu-si cauta parteneri ca sa-si intemeieze propria lor familie, ci raman alaturi de “parinti”. Ciorile nu-si protejeaza doar familia, ci si pe alte “rude”. Sunt foarte sociabile si extrem de fidele. Masculul, cand curteaza femela, isi scutura penele, merge tantos si se roteste in jurul ei, pana o cucereste. Odata formata perechea, raman impreuna toata viata.

Multe dintre ciori nu-si parasesc teritoriul lor nici in timpul iernii, chiar daca participa periodic la “intruniri” de grup, pentru a porni impreuna in cautarea hranei. Un numar mare de ciori, de la zeci la sute de mii, se aduna dupa-amiaza intr-un spatiu cu copaci ramurosi si inalti. La amurg, stolul se muta adesea de aici intr-un spatiu unde se poate gasi de mancare.

De asemenea, inteligenta le ajuta pe ciori sa-si chibzuiasca foarte bine proviziile de mancare. Din aceasta cauza, cercetatorilor le este foarte greu sa le prinda in capcane. Ciorile au si o memorie foarte buna. Se spune ca “o cioara nu uita niciodata”, mai ales cand e vorba de a se feri de dusmani sau de a-si aminti ascunzatorile in care au lasat mancarea ce urmeaza a fi consumata.

Ciorile sunt pasari care fac mult zgomot. Spre deosebire de alte zburatoare “sonore”, masculii si femelele corvide au aceleasi cantece (emit acelasi tip de zgomot). Croncane tare, suparator si ritmic. Croncaniturile scurte si ascutite sunt, probabil, “tipete” de alarma sau de alerta. Tipetele mai lungi sunt emise pentru a-si marca teritoriul, pe cand cele duble sau scurte pot servi ca un “indemn la atac” sau pentru a-si avertiza membrii familiei despre existenta unor dusmani. Cateodata, perechile dintr-o familie formeaza un “duet” sau un “cor” de croncanituri. In general, oamenii stiu despre ciori ca fac un zgomot neplacut, dar cateodata ele au un croncanit chiar melodios, pe care-l folosesc membrii de familie intre ei, ca salut sau pentru a se “felicita”. In cazul in care ciorile traiesc in captivitate, in aceeasi colivie, zgomotele scoase de “vecine” devin asemanatoare, in timp. Aceste zgomote ar putea demonstra talentul de a imita, pe care il au de obicei ciorile “de casa”.

Desi ciorile pot strica multe culturi, s-a dovedit ca fac si fapte bune: mananca, de exemplu, insectele daunatoare de pe loturile agricole. Din pacate, faima lor de daunatoare ale terenurilor cultivate le-a transformat in tinte zburatoare pentru vanatori, care impusca ciori mai mult pentru a se distra.

Bufnitele si vulturii sunt alti doi dintre dusmanii ciorilor. De acesti rapitori nocturni, ciorile sunt aparate de culoarea neagra a penelor, care le face aproape invizibile noaptea. Adesea, ciorile se aduna pentru a “incercui” o bufnita sau un vultur care a intrat pe teritoriul lor, incercand sa se apere “in gasca”. Totusi, oamenii raman cei mai periculosi dusmani pentru ciori.
Camilele
  Camila este - probabil - animalul cel mai adaptat vietii in desert. Oamenii de stiinta cred ca „stramosii” camilei au trait in America de Nord, cu peste 40 de milioane de ani in urma, de unde au migrat in regiunile desertice din nordul Africii si din Asia (pe atunci, continentele erau unite).


Insa, domesticirea camilelor a fost reusita mult mai tarziu, acum cateva mii de ani, cand comerciantii de tamaie au inceput sa le antreneze pentru drumurile lungi prin deserturile Arabiei. Cu timpul, intre oamenii din desert si camile s-a stabilit o puternica legatura care a dat nastere unor numeroase traditii si obiceiuri. De asemenea, camila a asigurat, pana in prima jumatate a secolului 20, toate nevoile de transport, lapte, carne, lana si piele pentru acei oameni. Astazi, odata cu civilizarea zonelor desertice, „cocosata” incepe sa aiba un rol mai mult turistic. Exista totusi regiuni din Africa si din Asia in care camilele inca mai transporta oameni si marfa, mai trag pluguri, pun in miscare mori etc.

Cele mai cunoscute camile sunt dromaderul (Camelus dromedarius) sau camila araba si camila cu doua cocoase si picioare scurte (Camelus bactrianus). Camilele au parul si pielea in mai toate nuantele de maro, de la crem pana la brun. Se spune despre camile ca au un comportament greu de prevazut, ca se enerveaza usor si ca sunt incapatanate. Ca atunci cand le deranjeaza ceva, scuipa si lovesc. In realitate, ele sunt animale blande, rabdatoare si inteligente. Este adevarat ca scot niste gemete si zbierete atunci cand sunt incarcate si trebuie sa se ridice in picioare. Dar asta nu inseamna ca se opun muncii, ci ca acestea sunt sunete care insotesc efortul fizic, ca si - de exemplu - in cazul unor jucatori de tenis in momentul in care lovesc mingea. Odata incarcate, ele nu gafaie si transpira foarte putin.

Spre deosebire de oameni, la care transpiratia apare cand temperatura aerului creste pana la valori apropiate de cea a corpului (37 de grade Celsius), camila are un mecanism unic de reglare a propriei temperaturi.

Ea isi poate creste temperatura corpului cu aproape 6 grade Celsius, inainte sa transpire, pentru a evita pierderea lichidelor din corp. Nici un alt mamifer nu poate face asta. Chiar si asa, deseori, insa, temperatura aerului in desert este mai mare decat temperatura corpului camilelor. Acestea mai au o modalitate de a evita - in aceste caz - transpiratia. Atunci cand se odihnesc in grup, se poate observa la camile ca se ingramadesc una in alta. Cu cat suprafata de atingere dintre ele este mai mare, cu atat ele vor transpira mai putin, expunandu-si “cu economie” corpul la aerul fierbinte.

Tot ca o adaptare la viata in desert, urechile camilei sunt captusite cu blana pentru ca nisipul ridicat de furtuni sa nu poata patrunde. Observandu-i si urechile mici si faptul ca uneori nu raspunde la comanda stapanului, am putea crede ca nu aude prea bine. Gresit! Dimpotriva chiar, camila are un auz foarte dezvoltat. Cat despre raspunsul la comanda, pur si simplu, in unele cazuri, nu vrea sa asculte.

Si ochii ei mari sunt protejati impotriva furtunilor de nisip, printr-un rand dublu de gene lungi si intoarse, iar de soarele desertului ii apara sprancenele stufoase.

Adaptarea camilei nu se opreste aici. Picioarele ei lungi si subtiri nu sunt atat de fragile precum arata. Ele au muschi puternici care ii permit sa poarte incarcaturi grele pe drumuri lungi. Se pot pune incarcaturi de pana la 450 de kilograme pe spatele unei camile, dar pentru a-i fi mai usor, se obisnuieste sa nu se depaseasca 150 de kilograme. Si pentru a purta mai usor asemenea poveri, talpile camilelor sunt late, plate, cu cate doua „degete” la fiecare picior. Cand camila calca, ele se desfac, astfel incat picioarele sa nu se afunde in nisip. Camila isi misca ambele picioare de pe o parte a corpului, apoi pe celelalte doua, in acelasi timp, asemanator miscarii vaslelor la vechile corabii. De aceea, camilele au fost numite si corabiile desertului. Ele se pot deplasa cu o viteza medie de 5 kilometri pe ora, putand parcurge cam 40 de kilometri pe zi, iar cele care alearga la curse ating viteze de 20 de kilometri pe ora.

O camila poate merge 5-7 zile consumand putina hrana si apa - sau chiar deloc! - si isi poate pierde un sfert din greutatea de 700 de kg fara ca organismul sa dea semne de slabiciune. Contrar credintei populare, nu cocoasa e cheia succesului pentru depozitarea apei, ci sistemul deosebit de circulatie a sangelui, care ii permite camilei sa poata bea si asimila 100 de litri de apa (zece galeti mari) in numai zece minute. Cocoasa reprezinta, de fapt, un tesut gras, din care animalul isi obtine energia cand hrana lipseste sau nu prea se gaseste. Cand o camila isi utilizeaza cocoasa de grasime pentru a supravietui, aceasta se inmoaie si se micsoreaza. Daca se consuma prea multa grasime, cocoasa micsorata nu va mai sta dreapta, ci va atarna intr-o parte. Asta nu inseamna ca „stapana” ei va ramane cu un handicap. Cu hrana si cateva zile de odihna, cocoasa va reveni la pozitia si la forma ei.

Camilele sunt puse sa munceasca 6 - 8 luni pe an, restul timpului fiind folosit pentru odihna si recuperare. In general, la 25 de ani, ele sunt „pensionate”, adica nu mai sunt folosite pentru munca. Si se bucura de odihna circa 15 ani, daca ne gandim ca durata medie de viata in randurile lor este de 40 de ani. Daca veti vedea pe pieptul camilei si pe incheieturile genunchilor zone de piele uscata, fara par, cu aspect de bataturi, nu va grabiti sa spuneti ca este un animal batran care a muncit din greu sau nu este intretinut de stapanul sau. Astfel de zone apar la varsta de cinci luni si se formeaza in locurile solicitate de greutatea corpului, cand camila ingenuncheaza, se odihneste sau se ridica.

Civilizatia a schimbat si regimul alimentar al camilelor, acestea gasind din ce in ce mai greu hrana lor traditionala. In prezent, camilele depind de bunavointa oamenilor pentru a manca tot ceea ce le place: curmale, iarba si cereale (grau si ovaz). Uneori, ele se multumesc cu tufe tepoase sau cu ce mai intalnesc in pustiurile de nisip – seminte, oase, frunze uscate sau chiar… cortul stapanului. Pentru a nu se rani cu astfel de alimente, camila are o gura mare, prevazuta cu 34 de dinti ascutiti, dinti care o ajuta si sa se apere de pradatori. Camila inghite hrana nemestecata, iar apoi regurgiteaza (adica readuce in gura hrana nedigerata) si o mesteca.

Cum se inmultesc camilele? Dupa o perioada de sarcina de 13 luni, o camila da nastere unui pui, rareori aparand gemeni. Puii invata sa mearga la cateva ore dupa nastere, dar raman aproape de mama lor pana devin adulti, la varsta de 5 ani, cand pot atinge o inaltime de 1,85 m (cat un barbat inalt) pana la umar si 2,15 m pana la cocoasa. Toate camilele naparlesc primavara, dar pana in toamna, blana creste complet. In general, se aduna astfel 2,25 kilograme de par la o naparlire, care este folosit pentru haine de calitate, pensule, covoare, corturile beduinilor. Tot de la camila se mai foloseste laptele proaspat, care este mult mai hranitor decat cel de vaca. Camila are si cateva „rude”. De exemplu, lama este un fel de camila, mai mica si fara cocoasa, care traieste pe platourile inalte din America de Sud. Tot o astfel de camila este cea numita alpaca. Traieste tot in America de Sud si are o lana fina, lunga si subtire, din care se fac stofe de calitate.

Toate aceste calitati pe care le are camila sunt ilustrate din plin de numele pe care oamenii desertului l-au dat dromaderului - „Ata Allah”, adica darul Dumnezeului lor.
Girafele
Oare cine n-a vazut, macar o data, chiar si la televizor, o girafa? In savana africana, cel mai inalt mamifer de pe Pamant domina peisajul prin aspectul ei neobisnuit: picioare lungi, corp mic cu umeri inalti, gat foarte lung, terminat cu un botic alungit, mereu rontaind crengile din varful copacilor. Totodata, girafa este si cel mai mare mamifer erbivor rumegator (adica mesteca a doua oara hrana intoarsa din stomac - care este diferit de al altor animale, avand mai multe compartimente). Numele stiintific al girafei - camelopardis, ceea ce in limba latina inseamna „camila in piele de leopard” - vine de la petele de culoare mai inchisa de pe piele, de forma unor petice cusute parca unul langa celalalt. O alta denumire a girafei vine de la cuvantul zirafah, care in limba araba inseamna „cel mai inalt dintre toti”.

Girafele traiesc in sudul desertului Sahara, in locurile in care copacii se gasesc din abundenta. Preocuparea „de baza” este, pe aproape toata durata zilei, cautarea hranei - frunzele de acacia (nume dat unor arbori si arbusti tropicali) - si mestecatul acestora. Odihna din timpul noptii nu este un somn propriu-zis.

De fapt, girafele mesteca si rumega (in picioare sau culcate), miscandu-si in continuu urechile si tinand in permanenta cate unul dintre ochi deschis, pentru a fi sigure ca nu se apropie nici un dusman. Un „pui de somn” adanc nu dureaza cu adevarat mai mult de 10 minute!

Din cauza inaltimii sale iesite din comun - masculii pot atinge chiar si cinci metri si jumatate (cat trei barbati inalti!) - multa lume se intreaba: „oare cum bea apa girafa?”. Raspunsul este mult mai interesant de primit pe cale vizuala: girafele isi departeaza foarte mult picioarele din fata - gata-gata sa cada - sau ingenuncheaza precum camilele. Alteori prefera roua diminetii, depusa pe frunzele pe care le rontaie. Si pentru ca am vorbit despre picioare, sa spunem si ca girafele se deplaseaza in doua moduri, mergand normal sau galopand, precum caii la curse. In mers, girafa paseste mai intai cu picioarele de pe o parte - in acelasi timp - apoi pe celelalte, deplasarea fiind exact la fel cu a camilei. In alergare, insa, fuga este asemanatoare cu a unui iepure: intai picioarele din fata, apoi - tup! - cele din spate. Diferenta este ca „Inaltimea sa” poate atinge viteze de peste 60 de kilometri la ora (cat a unei masini prin localitate!).

Si daca ne gandim ca are o greutate de peste o tona, se poate spune ca alearga foarte repede. Girafele nu fug des, decat dintr-un singur motiv, cand sunt atacate de leoparzi, hiene sau lei - dusmanii lor cei mai periculosi. Cand nu poate scapa in acest mod, girafa este foarte bataioasa, lovind pradatorii cu copitele din fata, riposte adesea mortale pentru cei care ii tulbura linistea.

Girafele sunt animale sociabile, convietuind in turme numeroase, care se intind pe suprafete mari, ajungand la 2-3 kilometri. Turma nu are “sef” si nici nu este organizata in grupuri apropiate unul de celalalt, pentru aparare. Datorita inaltimii, girafa poate vedea dusmanii si de la un kilometru distanta, motiv pentru care principala grija a membrilor turmei este de a-si gasi un copac, din care sa poata mesteca in liniste. De obicei, distanta dintre doua girafe din aceeasi turma este de 30-40 de metri, exceptie facand situatiile in care acelasi copac este ales ca loc de hrana de doua sau mai multe girafe.

Puii de girafa apar dupa o perioada de 14-15 luni de la imperechere, locul in care „mama” naste ramanand acelasi timp de mai multi ani (pentru mai multe generatii de pui, adica). In primele doua saptamani, puii sunt atent supravegheati, devenind independenti dupa alte cinci luni. Culoarea blanitei este aceeasi la pui precum si la girafele mature: maro deschis cu pete ca niste figuri geometrice de nuanta maroniu-inchisa, pana la negru (mai ales in cazul masculilor).

Revenind la maturi: un alt amanunt interesant in descrierea girafei este capul. Celor doua urechi - ca niste cornite acoperite de par des - li se adauga (doar la masculi) inca unul sau mai multe astfel de coarne, in frunte, ca niste mici cucuie. Limba girafei este ca un fel de mana a omului (adica poate apuca si tine crengile sau frunzele) si are o lungime de 35 de centimetri! Ochii sunt foarte bine dezvoltati pentru vederea la distanta. Desi asa ar putea lasa impresia, girafele nu sunt, totusi, mute. Doar ca, datorita inaltimii lor, pot usor vedea si comunica cu „prieteni” din turma, prin simple miscari ale capului sau urechilor. Inaltimea nu este, insa, tot timpul o calitate. Distanta de la inima la cap fiind foarte mare, circulatia sangelui se face destul de incet, motiv pentru care girafele nu pot face eforturi mari, pentru ca obosesc foarte usor, iar inima nu poate bate atat de repede pentru a trimite sangele in tot corpul.

De aceea, este total neindicat - mai ales in gradinile zoologice - ca ingrijitorii sau oamenii de stiinta sa incerce sa fugareasca o girafa pentru a o prinde, deoarece frica si oboseala ii pot provoca moartea.

Pacea si linistea care domneste in turmele de girafe este adeseori stricata de dusmanul cel mai periculos al acestor superbe mamifere: omul. Fie ca erau vanate intr-un asa - numit mod “sportiv”, de placere (amintiti-va de filmele cu expeditii in Africa - celebrele safari), cu scop stiintific sau pentru piele, copite ori alte parti ale corpului, aceasta indelet-nicire este astazi interzisa prin lege. Exista numeroase parcuri si rezervatii naturale, in care girafele pot fi observate si admirate cum mesteca tacticoase, privind curiosii de undeva, de sus.
Melcii
  Melcul (dupa numele stiintific - Helix Aspersa) face parte din increngatura molustelor, fiind inrudit cu scoicile, stridiile si alte astfel de vietati cu cochilie.


Specific pentru aceste gasteropode - cum a fost numita clasa din care fac parte melcii - este faptul ca au corpul format dintr-un singur segment (in latina, gastro=stomac, iar pod=picior). Corpul melcului este lung, umed si alunecos, protejat de o cochilie, care poate avea diferite forme: rotunda, in forma de spirala, inalta - cu varf, sau plata.

Melcii traiesc atat pe uscat - in locuri umbroase, in care este destula umezeala - cat si in mlastini, lacuri sau in mare. Cei de pe uscat nu sunt activi decat noaptea sau in zilele innorate. Cand este soare, melcul se baga in cochilie, protejandu-si astfel pielea pentru a nu se usca. Iarna hiberneaza, facand mici gropi in pamant, in care se ascunde. Durata vietii unui melc variaza intre 5 si 10 ani, dar poate trece si de 15 ani.

Organele cele mai importante ale melcului sunt cele doua perechi de tentacule (ca niste cornite), aflate in partea din fata a corpului. In varful tentaculelor mai lungi se afla ochii, in timp ce tentaculele mai scurte au rol de mirosit si pipait. Fiind foarte sensibile, la cea mai mica atingere a acestor micute “brate”, melcul isi retrage repede corpul, ascunzandu-se cu totul in cochilie.

Tot in partea din fata a “capului” melcilor se afla un fel de prelungire, ca o limba - foarte aspra - pe care sunt siruri de dinti aproape invizibili, cu care melcul roade incet-incet frunzele sau florile. Desi consuma foarte putina hrana, melcii de uscat sunt considerate animale daunatoare pentru livezi si gradini, stricand deseori plantele printre care traiesc.

Stim ca melcii se misca foarte incet, dar oare cum se deplaseaza? Partea de dedesubt a corpului este de fapt un picior, format dintr-o multime de muschi. Cand ii incordeaza, acesti muschi se strang. Iar cand se relaxeaza, muschii se intind si astfel inainteaza. Acest picior are o glanda care contine un fel de mucus (un lichid gelatinos si lipicios) ce apara pielea melcului de eventualele crengi ascutite, pietre, plante tepoase, care l-ar putea rani. Iar daca in drumul lui intalneste o creanga subtire sau o tulpina de planta, melcul se prinde de aceasta, pentru a nu aluneca sau cadea.

Melcii sunt hermafroditi, adica sunt in acelasi timp si femela si mascul! Asta inseamna ca orice melc poate depune oua! Lucru care se intampla de sase-sapte ori pe an, cand melcii depun circa 80 de oua mici si rotunde, in gropi nu foarte adanci, pe care apoi le acopera cu pamant.

Melcisorii apar dupa 3 - 4 saptamani si devin adulti dupa circa doi ani. In tot acest timp al “copilariei”, micutii sunt foarte expusi la pericolele care-i pandesc in natura. Adica, animale care ii mananca: serpi, broaste testoase, pasari, chiar pui de gaina, rate sau gaste.

Dar sa lasam putin melcul de uscat si dusmanii sai, si sa vedem ce fac melcii de apa. Nu difera mult fata de rudele de pe mal, cu exceptia faptului ca pot respira sub apa - doar unii dintre ei - cu ajutorul unor branhii (precum pestii). Acest gen de melci traieste in special pe fundul apelor. In general, insa, majoritatea melcilor de apa stau agatati de plante, aproape de suprafata apei, pentru a putea iesi foarte usor ca sa respire. Hrana lor este formata din alge, plante mici sau organisme microscopice, felul de a le roade fiind identic cu al melcilor de uscat. Puii melcului de apa se nasc la fel ca si ceilalti, doar ca ouale sunt “carate” de mama - sau tatal-melc - pana cand micii melcisori apar. Doar atunci, puii se dezlipesc si se deplaseaza singuri prin apa.

Melcii pot fi crescuti in casa sau serviti la masa! Desi pare putin ciudat, melcii de apa sunt foarte gustosi (cei de uscat nu sunt comestibili). Si cateva sfaturi pentru cei care vor sa-i tina in casa si sa le observe comportamentul: prindeti-i in gradina sau in parc, apoi puneti-i intr-un acvariu acoperit, pentru ca nu cumva sa fuga. Nu uitati sa puneti inauntru si plante din belsug.

Stiati ca... in 1976, in Sierra Leone (Africa), a fost gasit un melc din rasa Gigantilor Africani - numit de cercetatori “Gee Geronimo” - care avea o greutate de aproape un kilogram(!) si o lungime de 39,5 centimetri?
Pinguinii
  Pinguinul face parte dintr-un gen de pasari acvatice palmipede (cu degetele picioarelor in forma de palma), cu ciocul lung si aripile scurte, servindu-i ca inotatoare.


Cu mersul lor leganat, pieptul alb si spatele negru, pinguinii arata ca niste pitici imbracati in camasi si costume. Traiesc in special in apropierea malurilor inghetate din insulele Antarcticii, Noii Zeelande sau in insula Galapagos, fiind aproape singurii locuitori ai acestor locuri unde temperaturile coboara pana la – 600 Celsius!

Sunt foarte bine adaptati la frig, datorita unui strat gros de 4 centimetri de grasime, sub penele dese si lungi care acopera corpul. Aripile scurte ii ajuta foarte mult la inot, pinguinii putandu-se deplasa la mari adancimi cu viteze ce depasesc si 60 de kilometri la ora! Traiesc in colonii de sute sau chiar mii de familii, se recunosc si comunica prin strigate ascutite si sunt rareori atacati de dusmani, pe uscat sau in apa.

Cel mai mare dintre pinguini este pinguinul imperial, un nume pe masura lui: are o inaltime de 1,20 metri si o greutate de 20 - 45 kilograme. Penajul isi pastreaza aceleasi culori - alb pe burta si negru pe spate, in primii ani ai vietii. Ca adult, penele din jurul gatului pinguinului imperial devin galbene, apoi portocaliu-inchis, odata cu inaintarea in varsta.

Ouale de pinguin imperial - cam de 2 - 3 ori mai mari decat cele de gaina - sunt depuse direct pe pamant, printre stanci si bolovani. Locul ales nu are o prea mare importanta, singurul motiv care justifica denumirea de cuib fiind acela ca pinguinii aduna in jurul oualor pietre si roci, pentru a le proteja de vant si de alti pinguini. De clocirea oualor se ocupa masculul, in cele 62 - 66 de zile de pe an. In tot acest timp, imperialul pierde aproape jumatate din greutatea corpului.

Referindu-ne la greutatea acestor pasari, trebuie spus ca depinde in mod direct de temperatura. Astfel, cu cat este mai frig, cu atat pinguinii sunt mai mari, deoarece - stratul de grasime si penele crescand - rezista astfel mai bine la frig.

Desi majoritatea pinguinilor sunt foarte sociabili si familisti, cei imperiali fac exceptie de la regula, 8 din 10 perechi despartindu-se dupa numai un an. Cei care trec totusi de aceasta perioada vor forma familii, dand nastere la 1 - 2 pui pe an. Micutii pinguini sunt foarte galagiosi, iar strigatul lor - asemanator cu piuitul puilor de gaina - este singurul mod prin care sunt recunoscuti de parinti. Devin independenti dupa numai cinci luni, cand penele lor au crescut suficient pentru a le tine de cald.

Putin mai mic in inaltime (avand aproape un metru), regele-pinguin se diferentiaza de cel imperial prin ciocul mai lung si culoarea portocalie a penelor nu numai de pe gat, dar si pe piept. Hrana sa este formata din crustacee, pesti mici si plancton. Singurul pericol aparut in timpul pescuitului subacvatic este adus de leoparzii-de-mare (un fel de foci mai mari), de care “fug” inotand cu o viteza foarte mare. O alta calitate care ii ajuta sa nu fie vazuti de rechini, balene ucigase sau alti dusmani din apa este coloritul penelor. Motivul este simplu: de sus, i se vede spatele negru - culoare greu de depistat in adancul apei, unde este intuneric; de jos, se vede pieptul alb, de aceeasi culoare cu razele soarelui reflectate in apa.

Pinguinul Adelie este tot un singuratic locuitor al insulelor Antarcticii, numele sau venind de la cel al sotiei unui mare explorator francez, care a descoperit si studiat prima data aceste pasari, in 1840. Dintre toate rasele, pinguinii Adelie sunt cei mai harnici. Odata cu venirea primaverii, chiar daca gheata de la mal inca nu este topita, ei sunt primii care apar pe tarmurile inghetate pentru a-si face cuiburile. Strang cu atentie toate pietricelele pe care le gasesc - culese cu ciocul - si le asaza una peste alta, facand niste ziduri circulare ce pot atinge si jumatate de metru inaltime! Lucru care ii va face pe pinguinii sositi mai tarziu sa le fure din pietre, in timp ce “proprietarul” este ocupat sa alunge alti hoti.

Pinguinii Adelie sunt foarte sociabili si cel mai des intalniti in Antarctica. Exista cazuri in care - din cauza frigului puternic - s-au gasit cuiburi in apropierea zonelor populate de oameni, chiar la cateva sute de metri de casele acestora. Acest fapt se intampla si din alt motiv: pinguinul Adelie este mai pretentios decat cel imperial in ceea ce priveste locul in care isi face cuibul, preferand zonele cu mai multe pietre si bolovani, decat stancile sau gheata. Iar Antarctica este acoperita de gheata aproape tot timpul anului, in proportie de 98%.

Dintre pinguinii mici face parte si pinguinul cu creasta, numit si topaitorul de pe stanci. Aceasta pasare de numai 3 kilograme si 50 de centimetri inaltime are in varful capului un mot - asemanator cu o creasta - divers colorat, ciocul rosu-portocaliu si ochii rosii. Si merge, dupa cum ii spune numele, topaind. Prefera locurile in panta, cu putina vegetatie sau stancile pentru a-si face cuib, unde femela depune doua oua. Fiind mai putin rezistenti la frig, traiesc in insulele cu clima mai calduroasa din nordul Antarcticii si din sudul Americii de Sud.

Pinguinul albastru este cel mai mic dintre toate rasele, cantarind nu mai mult de un kilogram si avand o inaltime de numai 25 de centimetri. Traieste in sudul Australiei si in Noua Zeelanda si isi face cuibul in scorburi si tuneluri. Iese doar noaptea pentru a se hrani - obicei unic printre pinguini, de aceea este vazut foarte rar. Fata de oameni, pinguinul albastru este cel mai sociabil, traind in cuiburi facute in pamant chiar sub case sau in pietrisul de langa sinele de cale ferata. Chiar si cutiile de lemn puse special de oameni in paduri devin un culcus foarte primitor pentru micutul albastru.

De asemenea, aceasta rasa este si cea mai fidela in ceea ce priveste familia. Astfel, in majoritatea cazurilor, puii de pinguin albastru ajunsi la maturitate se intorc in preajma cuibului parintilor, loc in care vor naste si vor creste viitorii lor pui. Departarea fata de malurile inghetate si traiul in apropierea zonelor mai populate ii aduce pinguinului albastru si dezavantaje, deseori cuiburile lor fiind atacate de vulpi, nevastuici sau chiar caini.
Furnicile
  Furnicile traiesc pe Pamant de peste 100 de milioane de ani, fiind considerata specia care a evoluat si s-a adaptat cel mai bine la conditiile aparute de-a lungul timpului in evolutia Terrei.


Sunt descoperite peste 20.000 de specii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele negre si rosii, precum si furnicile albe, sau termitele. Sunt rude cu albinele si viespile, dovada fiind organul in forma de ac cu venin, din varful abdomenului. Fiinte sociabile, furnicile traiesc in grupuri mari, numite colonii, in care organizarea muncii este foarte bine pusa la punct. Nu degeaba sunt considerate - ca si in fabula “Greierele si furnica” - insectele cele mai harnice.

Ca al oricarei insecte, corpul furnicii este format din trei parti: cap, torace si abdomen. Cele sase picioare - care pornesc din torace - sunt acoperite cu perisori fini, cu care furnica isi “curata” cele doua antene din varful capului. Antenele sunt organe foarte importante pentru pipait, mirosit sau auzit si inlocuiesc functiile ochilor - multi si adunati la un loc - care sunt putin dezvoltati. De asemenea, antenele le folosesc furnicilor pentru a comunica prin atingere cu celelalte “surate” din colonie. In afara de ochi si antene, capul se termina cu un fel de “falci”, ca niste clesti, arme cu care furnica se apara de dusmani. Tot un fel de clesti - mai dezvoltati si mai ascutiti - au la fiecare picior furnicile-soldati, cele care pazesc musuroiul.

Partea de mijloc a corpului, toracele, este sectiunea in care se gaseste inima - de forma unui tub lung - care pompeaza un fel de sange incolor in tot corpul. Interesant este ca acest proces nu se face prin vase sanguine (ca la alte animale si la om).

Furnica n-are plamani, respiratia fiind facuta prin porii membranei ce acopera tot corpul insectei.

Rolul fiecarui “locuitor” din furnicar (alt nume al musuroiului) este foarte bine stabilit si respectat in cadrul grupului. Astfel, colonia este condusa de o singura furnica - regina musuroiului - a carei unica sarcina este aceea de a face oua, fiind mereu ingrijita si aparata de toate celelalte furnici. Tot ea este cea care, la inceput, a format colonia. Dar cum apare, de fapt, si se formeaza o noua familie de furnici? In timpul “zborului nuptial”, femela se imperecheaza cu o furnica-mascul, dupa care coboara pe pamant, iar dupa un timp ii cad aripile, ea nemaiputand sa zboare niciodata. Aici incepe cautarea unui adapost (sub o piatra sau intr-un lemn scorburos - in cazul termitelor) sau sapa un tunel subteran. Din acest tunel principal - care poate avea si 5 metri adancime - se formeaza apoi asa-numitele “camere subterane”, legate prin alte tuneluri mai mici. Aceste camere vor avea diferite intrebuintari, pe masura ce colonia creste ca numar de furnici: depozitarea hranei, hibernare sau depunerea oualor.

Majoritatea celorlaltor furnici din musuroi sunt “muncitoare”, hrana adunata de acestea fiind impartita “frateste” intre toti membrii coloniei. Grija pastrarii oualor intra tot in atributiile furnicilor muncitoare, care le sterg frecandu-le cu corpul, pentru a nu se depune pamant pe ele.

Ouale se transforma apoi in larve (stadiu in care oul este imbracat intr-un fel de invelis oval, numit cocon), din care vor iesi viitoarele furnici.

Durata de viata a unei colonii depinde in mod direct de viata reginei. Cand aceasta moare, musu-roiul nu va rezista mai mult de cateva luni, deoarece foarte rar regina este inlocuita de o alta furnica. Astfel, fara regina, furnicile parasesc musuroiul, urmand sa aiba aceeasi soarta ca si conducatoarea lor.
Strutii
  Strutul (Struthio Camelus) este cea mai mare pasare de pe pamant. Cu o inaltime ce poate depasi doi metri si jumatate (un jucator de baschet american ar parea un pitic pe langa un strut!) si o greutate de peste 120 de kilograme, aceasta uriasa vietate traieste pe Terra inca de pe vremea dinozaurilor, fosilele strutilor descoperite in Africa avand o vechime de 120 de milioane de ani.


Desi are aripi, acestea sunt mici in comparatie cu greutatea si inaltimea, astfel incat strutul nu poate zbura. In schimb, picioarele foarte lungi, terminate cu doua gheare puternice, sunt adaptate la alergat, strutul putand atinge in fuga o viteza de peste 60 de kilometri pe ora. Amintiti-va de haiosul coiot din desenele animate, care incerca mereu sa-l prinda pe vitezomanul “Bip-bip!”.

In prezent, exista trei specii de struti, nici una dintre ele nefiind pe cale de disparitie: strutul african, intalnit in savanele si zonele desertice din centrul Africii, nandu - “ruda” mai inchisa la culoare din America de Sud si emu - sau strutul australian - mai mic decat cel african si lipsit de creasta. Dintre toate speciile, doar strutul de pe continentul negru mai traieste in libertate, ceilalti fiind domesticiti si crescuti in ferme. Aceste crescatorii de struti au aparut la jumatatea secolului 19, pe de o parte pentru a combate disparitia strutilor din cauza vanatorii si pe de alta parte deoarece aceste pasari sunt foarte blande si usor de domesticit.

Viata in libertate a strutului african este aceea a unei pasari obisnuite. Se hraneste in principal cu plante, seminte si insecte. Ocazional, “gusta” si din resturile de animale ramase de la masa pradatorilor carnivori. Pot supravietui perioade lungi fara apa, dar - cand au ocazia - le place sa se balaceasca in oazele sau in baltile din savana tropicala. Strutii traiesc in grupuri mari, de pana la 50 de membri, deseori in compania turmelor de antilope si zebre. Cuibul, sapat cu ghearele direct in pamant, este folosit de mai multe femele, care depun intre 15 si 60 de oua anual. Uriasele oua au o lungime de 15 cm si o greutate de un kilogram si jumatate (echivalentul a 24 de oua de gaina!). Cand cuibul este prea plin, fiecare femela rostogoleste in afara gropii o parte dintre oua, care nu vor fi clocite si se vor usca.

Interesant este faptul ca mama-strut are un simt foarte dezvoltat, recunoscandu-si usor propriile oua fata de cele ale altor femele. Astfel ca nici una dintre ele nu “arunca” afara din cuib ouale alteia! La iesirea din ou, puii masoara 25 de centimetri inaltime, au dungi bej sau maro pe corp, ajungand la maturitate dupa 2 - 3 luni, sub ingrijirea atenta a strutului mascul.

Penele atat de cautate ale strutilor sunt in general cele inchise la culoare (de la maro pana la negru), masculii avand si pene albe, foarte lungi, pe aripi si coada. Desi nu ii folosesc la zbor, aripile au o mare importanta pentru strut: tin de cald in perioadele friguroase si “fac vant” atunci cand este foarte cald; de asemenea, miscarea aripilor sus-jos (ca si cum ar zbura) ii ajuta foarte mult la alergat pentru o viteza mai mare, precum si in “luptele” dintre masculi. Referitor la viteza, strutul este printre cele mai rapide vietati terestre, putand depasi in alergare chiar si antilopele. Cele doua gheare de la fiecare picior sunt foarte puternice, bine adaptate pentru alergat, dar si pentru aparare.

Strutul poate omori chiar si puii de lei sau alti struti care le pun in pericol cuibul.

Si o dezmintire: strutul nu-si baga capul in nisip! Aceasta legenda provine din faptul ca, in unele cazuri, pentru a nu fi vazut de la departare de pradatori, strutul se ascunde in tufisurile inalte de iarba, indoindu-si gatul atat de mult, incat capul ajunge aproape de pamant.

Deoarece se adapteaza foarte repede la conditiile de captivitate si este considerata “vietate foarte prietenoasa”, strutul a fost domesticit si crescut in ferme speciale inca de la jumatatea secolului trecut. Are nevoie cam de 3,5 kg de hrana pe zi, apa si mult loc pentru a alerga in voie! Se inmulteste foarte usor si este extrem de rezistent la orice conditii de clima sau temperatura, putand trai pana la 70 de ani. Desi acum 150 de ani se punea problema disparitiei lor, in prezent exista pe glob mai mult de doua milioane de struti (in libertate sau domesticiti). Pielea de strut este foarte cautata ca materie prima pentru imbracaminte si incaltaminte, in timp ce penele sunt accesorii des intalnite in lumea modei (sau se folosesc la sters praful!).

Carnea este, de asemenea, o delicatesa, fiind considerata mai buna pentru organism decat carnea de pui sau de curcan. Ouale sunt foarte gustoase, iar gaoacea este folosita ca obiect de ornament, comertul cu oua de strut incrustate fiind dezvoltat mai ales in America de Nord. De asemenea, triburile africane folosesc gaoacele ca pe niste linguri mari in care isi pastreaza apa de baut sau pentru spalat!
Tigri
  Tigrul (Panthera tigris - in limbaj stiintific) este cea mai mare felina de pe glob (adica o ruda a pisicii), fiind unul dintre cele mai frumoase animale intalnite in fauna.


Din pacate, insa, aceste superbe exemplare sunt pe cale de disparitie, zona lor de raspandire devenind din ce in ce mai limitata. In prezent, din cele opt specii de tigri care existau acum sute de ani, mai supravietuiesc doar cinci, care pot fi intalnite doar in tundra siberiana, in insula Sumatra din arhipelagul indonezian, in sudul Chinei, in India, Nepal, Bangladesh si foarte putini in nordul Coreei de Nord. Acest lucru se datoreste in special braconajului (vanatoarea ilegala), oasele si blana tigrului fiind doua marfuri foarte scumpe pe pietele din China, Taiwan, Coreea si chiar S.U.A. sau Europa. De asemenea, din cauza cresterii continue a populatiei unor tari ca India, se micsoreaza din ce in ce mai mult zonele salbatice prin construirea de noi case, extinderea zonelor industriale etc.

Tigrul de Amur (Panthera tigris altaica) sau tigrul siberian este cel mai mare dintre speciile existente, numarul acestor feline in salbaticie fiind de doar 360 - 400, in timp ce in gradini zoologice si rezervatii se mai gasesc aproape 500 de tigri. Traiesc in paduri de conifere sau de stejar, precum si in vastele paduri din estul Rusiei (tundra siberiana), fiind foarte rar intalniti in nord-estul Chinei sau in nordul Coreei de Nord. Tigrul siberian este un excelent pradator, hrana lui constand in reni sau bivoli salbatici, dupa care poate umbla zeci de kilometri pentru a-i gasi. Spre deosebire de ceilalti “frati”, tigrul de Amur are blana de o nuanta portocalie mai deschisa, dungile fiind maro, si nu negre, ca la alti tigri. Masculii pot avea pana la 3 metri si jumatate lungime si 300 kg in greutate, iar femelele ating aproape 2,6 metri si 170 kg.

Stiati ca, in ianuarie 1987, din cauza ca nu au gasit nicaieri altundeva hrana, doi tigri siberieni au coborat pana pe strazile orasului Vladivostok, chinuiti de foame?

Tigrul bengalez (Panthera tigris tigris) este emblema nationala a Indiei, fiind declarat animal ocrotit inca din anul 2500 inainte de Hristos. Cunoscut si sub numele de tigrul indian, traieste in principal in India, rar vietuind si in Bhutan, Bangladesh sau Nepal, fiind specia cea mai numeroasa de tigri (3000 - 5000 de exemplare, din care 34% in rezervatii). Fata de alte specii, tigrul bengalez are o zona mare de raspandire, habitatul lui (zona in care traieste) cuprinzand padurile inalte de conifere din Himalaya, cele de mangrove, zone mlastinoase, dealurile din Peninsula Indiei sau vastele paduri aride din Rajastan (o zona din nordul Indiei). Avand aproape 3 metri lungime si 220 kg, tigrul bengalez poate vana cu usurinta cerbi sau caprioare, precum si vite si bivoli salbatici, acestia constituind hrana lui de baza.

O ruda interesanta a tigrului indian este tigrul alb, numele acestuia provenind de la blana sa complet alba, brazdata de dungi negre. In prezent, aceasta superba felina alba cu ochi albastri nu mai exista decat in captivitate, in centre speciale.

Stiati ca primul tigru alb, numit Mohan, capturat in 1951 de un maharajah indian, este considerat a fi stramosul tuturor tigrilor albi care exista acum in rezervatii?

Tigrul de Indochina (Panthera tigris corbetti) este de asemenea o specie rara, in lume existand 1250 - 1800 de tigri in mediul natural si circa 60 in gradini zoologice. Traieste indeosebi in Thailanda, Cambodgia, Vietnam sau sudul Chinei, iar hrana lui principala sunt porcii salbatici, cerbii si vitele salbatice. Tigrul de Indochina are blana mai inchisa la culoare decat cel bengalez, iar ca marime nu depaseste doi metri si jumatate in lungime si 180 kg in greutate.

Ultimele doua specii despre care vom vorbi sunt tigrul de Sumatra si cel din sudul Chinei, ambii avand un habitat izolat (dupa cum se si numesc) si fiind mai mici decat rudele lor - nu depasesc 2,3 metri lungime si circa 120 - 150 kg greutate.

Tigrul de Sumatra are dungile de pe blana foarte apropiate unele de altele, pe cand tigrul din sudul Chinei le are foarte departate. Un lucru comun, dar foarte ingrijorator este ca ambele specii sunt amenintate cu disparitia, existand foarte putine exemplare in salbaticie (pe langa circa 300 de tigri din Sumatra in gradini zoologice si doar 120 din specia celor care traiesc in sudul Chinei).

Stiati ca ultima data cand un tigru chinezesc a fost prins in salbaticie s-a intamplat acum mai bine de 20 de ani?
Ursii

Ursul polar (sau ursul alb) traieste in zona bazinului arctic polar sau pe coastele si insulele Oceanului Inghetat. Poate calatori pana la 30 km pe zi sau poate inota mai mult de 100 km zilnic doar pentru a-si gasi hrana. Fiind niste animale foarte mari, ursii polari trebuie sa manance cel putin doua kg de carne pe zi, pentru a supravietui. Hrana lor consta in principal din foci, morse sau pui de balena, dar - in lipsa acestora - pot manca si reni, pasari, rate, pesti sau oua.

Barlogul ursului alb este sapat de mascul in gheata, avand cam 2 metri lungime si 1,5 metri inaltime. In acest culcus sta femela din octombrie pana in martie-aprilie, cand iese din ascunzatoare impreuna cu puii sai.

Ursul alb este un mamifer mare, cantarind intre 350 si 650 kg (masculul este de 2-3 ori mai greu decat femela), iar lungimea sa variaza intre 2,5 si 3 metri. Este de obicei un animal singuratic, iar cand se afla in grup, acest grup este format ori dintr-o pereche mascul-femela, ori dintr-o femela impreuna cu puii ei.(Stiati ca ursul polar poate mirosi o foca de la 32 km departare?)

Koala este un fel de urs mic (cantareste doar 9 kg), cu blana gri, avand pete maronii ici-colo, care traieste in copaci, facand parte din categoria marsupialelor erbivore. Principala lui hrana sunt frunzele de eucalipt (mai sunt numite si frunze de guma), care ii asigura aproape 90% din necesarul de apa.

Micul ursulet Koala poate fi intalnit in special in Sudul Australiei, in Queensland sau in Victoria. Traieste in grupuri mari (exact ca si oamenii), iar zonele respective sunt pline de paduri de eucalipt, (in Australia exista cam 600 de tipuri din acest copac, Koala preferand doar cateva dintre ele).

Frunzele de eucalipt sunt bogate in fibra si apa, dar slabe in elemente nutritive, Koala mancand intre 200 si 500 de grame zilnic. Acest meniu ii da ursuletului multa energie, hrana fiind retinuta in organism mult timp datorita sistemului digestiv foarte lent si a somnului de circa 18 ore pe zi de care se lasa cuprins. Cele 5-6 ore in care se hraneste sunt dimineata devreme sau noaptea tarziu, atunci cand frunzele contin maximum de umiditate, Koala fiind in special un animal nocturn. Stiati ca numele lui “Koala” inseamna in limba aborigenilor australieni “fara sa bea apa deloc”?

Panda sau Marele panda este un urs relativ rar (in prezent mai exista doar 700 de exemplare), care traieste doar in regiunea muntoasa Sichuan din centrul Chinei, datorita umiditatii foarte ridicate si a padurilor dese de bambus si conifere. Se hraneste cu tulpini si frunze de bambus, dar si cu alte plante, mamifere mici, pasari, pesti sau oua.

Ursul Panda este un mamifer mare, cantarind pana la 175 de kg si avand intre 1,4 si 2 metri lungime.

Barlogul este construit de femela, care sta in culcus circa 5 luni, dupa care naste unul sau doi pui, foarte mici si orbi. Mama il ingrijeste doar pe unul dintre ei, caruia ii creste blana dupa 10 zile, avand aceeasi culoare ca a parintilor lui: urechile, blana din jurul ochilor, picioarele si umerii negre, iar in rest blana este alba.

O ruda mai ciudata a Marelui panda este ursul panda rosu sau micul panda care, fata de “fratele” sau mai mare, are blana rosie, este mult mai mic, iese din barlog doar noaptea si, dupa ultimele studii facute de zoologi, se hraneste si cu carne. Stiati ca Marele panda petrece intre 18 si 20 de ore mancand, iar hrana lui sunt in proportie de 95% frunzele de bambus?

Ursul negru (sau Ursus Americanus) traieste in America de Nord, in padurile din est si vest, in Canada si Muntii Stancosi, pana la altitudini de 2000-2300 de metri. Este un mamifer omnivor, hranindu-se in special cu plante si fructe. Hiberneaza foarte rar sau aproape deloc, pe perioade foarte scurte, timp in care iese din barlog doar o data pentru a manca.

Ursii negri traiesc solitari sau foarte rar cate doi (mascul - femela), in timpul imperecherii, in perioada iunie - iulie. Dupa 7 luni, femela naste intre 1 si 5 pui foarte mici, care cresc foarte repede, putand trai pana la 25 de ani. Sunt animale mari, avand intre 1 si 2 metri lungime si 1-1,5 metri inaltime (sau 1,5 - 2,5 metri cand se ridica in doua labe). Blana lor nu este neaparat neagra, ci poate fi maroniu inchisa, bej sau chiar galbena. Stiati ca parcul national “Bear Country” din America de Nord este cea mai mare rezervatie de ursi negri din lume si ca acolo traieste in libertate o mica ursoaica cu blana aproape blonda pe care o cheama Marilyn Monroe?

Ursul Grizzly este foarte asemanator cu ursul negru, diferentele fiind ca este mult mai agresiv (de unde si numele latinesc de Ursus arctos horribilis), blana lui nu este la fel de deschisa ca a ursului negru si este in special un animal nocturn, foarte rar iesind din barlog in zori. Fiind un mamifer pe cale de disparitie, ursul Grizzly este intalnit doar in Parcul Yellowstone, din America de Nord. Se hraneste cu cadavre de bizon sau pui de elan, mai ales primavara. In rest, mananca iarba, seminte, fructe de padure, radacini, diferite plante si furnici. Perioada de hibernare este mult mai lunga decat a altor ursi, in acest timp avand loc si nasterea puilor (intre 1 si 4), mici, cu corpul acoperit de o blana mica si rara, avand o greutate de jumatate de kilogram. Stiati ca un urs grizzly poate manca intr-o zi mai mult de 200.000 de fructe de padure?
Elefantii
  Merg in turma, unul in spatele celuilalt, tropaind si calcand greoi prin padurile tropicale si savanele din Asia si Africa. Cu o greutate ce depaseste uneori cinci tone (cam cat sapte masini Dacia), si o inaltime de trei metri, elefantul este cel mai mare mamifer terestru din zilele noastre.


Elefantii fac parte din familia pahidermelor (pahiderm inseamna in latina “piele groasa si aspra”), avand trompa in loc de nas si doi colti albi si lungi, numiti fildesi. Pretul mare al acestor colti de fildes, care amintesc de uriasii mamuti ce traiau acum multe milioane de ani, este insa motivul pentru care mii de elefanti sunt vanati. De aceea, in ultimii ani, gigantii gri care tropaiau cantand veseli in “Cartea junglei” au fost trecuti si ei pe lista animalelor pe cale de disparitie, iar vanatoarea lor a fost interzisa prin lege.

Elefantul african (Loxodonta africana) este cel mai mare dintre toate rasele, traieste atat in padurile tropicale dese din Congo, cat si in zonele desertice din Namibia, fiind raspandit pe tot Continentul Negru. Turma este condusa de cea mai batrana dintre femele (care poate atinge chiar si varsta de 70 de ani), iar “familia” este compusa doar din puii acesteia si rudele cele mai apropiate. Elefantul mascul paraseste grupul la varsta de 14 ani, urmand sa traiasca singur sau in turme formate numai din masculi. Puiul de elefant are parte de o ingrijire speciala pana la varsta de 6 ani: toate surorile, verisoarele si matusile lui devin dadacele micutului elefant. De mic, puiul invata sa fie independent, imitandu-le pe “mamele” sale. Astfel, pe la patru luni incepe sa-si foloseasca trompa, rupand iarba sau apucand fructe mici. Abia dupa inca un an de exercitii, se vor dezvolta toti cei 40.000 de muschi ai trompei, cel mai important organ al elefantului.

Desi are pielea foarte groasa si aspra, aceasta nu il apara insa pe elefant de razele puternice ale soarelui. De aceea, mamiferul trebuie sa faca foarte multe bai: cu apa, namol sau chiar cu praf. Si toate acestea cu ajutorul trompei, cu care aspira praful sau apa, pe care apoi si le “arunca” pe spate, racorindu-se. In varful trompei are un fel de buze alungite, ca niste degete, foarte folositoare pentru mirosit, pipait, precum si pentru a sorbi apa sau pentru a apuca fructele sau iarba, pe care apoi le mananca, dandu-le drumul in gura.

La fel ca elefantul african, si cel asiatic (elephas maximus) traieste in turme formate din familia celei mai in varsta dintre femele si puii ei, “sefa” neavand la fel de multe sarcini de indeplinit ca femela elefantului african. Pahidermele asiatice sunt mai mici in greutate si inaltime decat cele de pe continentul african. De asemenea, au doar un “deget” la trompa, spatele este mult mai rotunjit, iar fruntea are doua proeminente in lateral (spre deosebire de elefantul african, care are fruntea dreapta si urechile mult mai mari). Traiesc in insulele Sumatra si Borneo din arhipelagul indonezian, in Sri Lanka, sud-estul Asiei si, bineinteles, pe tot teritoriul Indiei. Sunt animale foarte prietenoase, usor de domesticit, fiind, mai ales in tarile asiatice, un placut - dar nu chiar asa de comod - mijloc de deplasare.

Din cauza ca nu este un animal sperios si traieste in vecinatatea culturilor oamenilor, deseori provoaca pagube mari, pe plantatiile sau campurile prin care trece turma. Pentru a feri elefantii de furia satenilor ale caror culturi sunt puse in pericol, organizatiile mondiale de protectie a animalelor au inventat niste bombe, ingropate in pamant, care, atunci cand explodeaza, degaja in aer un gaz ce contine piper. Acesta le provoaca elefantilor iritatii la ochi sau lacrimari, care insa nu le cauzeaza nimic grav, vederea revenindu-le dupa cateva zile. Sperietura si piperul ii invata insa ca prin locul acela nu trebuie sa mai treaca a doua oara.

Cu toate ca mai strica uneori plantatiile oamenilor, elefantul este foarte important atat pentru natura, cat si pentru celelalte vietati. In perioadele secetoase, cand apa este un lucru foarte rar, elefantul sapa gropi adanci cu ajutorul trompei puternice, in cautare de izvoare subterane. Gropile lasate in urma de acesta sunt adevarate “fantani” pentru celelalte animale, care se reped dupa plecarea lui sa-si potoleasca setea. Uriasul cu urechi mari si clapauge este totodata “arhitect” si “gradinar”. Arhitect, pentru ca atunci cand strabate desisurile padurii, rupand si calcand totul in picioare, “constru-ieste” adevarate drumuri. Si gradinar, deoarece, dupa ce mananca fructele sau crengile pe care le rupe cu trompa, scuipa semintele sau mugurii, care prind radacini si apoi devin plante sau copaci. Studiile au aratat ca peste 90 de specii de copaci se inmultesc anual datorita elefantilor.

Totusi, in timp, numarul acestor uriasi a scazut mult, din cauza comertului cu fildes, foarte scump si cautat pe pietele din China sau Japonia. Astfel, din un milion si jumatate de elefanti - cati traiau acum 25 de ani, numarul lor in salbaticie a scazut la cateva zeci de mii. Programul de ocrotire este foarte amplu in toata lumea, sutele de centre speciale din Africa si Asia ocrotindu-i si impiedi-cand disparitia rasei. De asemenea, nici unei gradini zoologice sau vreunui circ nu le lipsesc elefantii, atat de iubiti de copiii din lumea intreaga.